„Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi: firea se înnoieşte şi Dumnezeu om Se face“

Praznicul împărătesc al Naşterii Domnului, zi de bucurie aparte în viaţa creştinilor ortodocşi, este socotit ca a doua mare sărbătoare a anului bisericesc, după Învierea Mântuitorului. Biserica a serbat de la începuturi evenimentul Naşterii Mântuitorului, sărbătoarea fiind deja atestată în secolul al II-lea, la Clement Alexandrinul. Data ei era în Răsărit de obicei 6 ianuarie, când era sărbătorită împreună cu Botezul, sub numele de Arătarea Domnului (Epifania), iar în Occident era 25 decembrie. Date despre istoricul acestei sărbători şi despre imnografia care s-a ţesut în jurul praznicului împărătesc al Naşterii Domnului, în rândurile de mai jos.

Cele două date (25 decembrie şi 6 ianuarie) au fost, se pare, calculate de creştini pe baza convingerii că Mântuitorul a trăit pe pământ exact 33 de ani, ceea ce înseamnă că ziua morţii Sale (14 Nissan, în calendarul evreiesc), coincidea cu ziua întrupării Sale (a Bunei Vestiri). În Occident, Ipolit şi Tertulian identificau 14 Nissan cu ziua de 25 martie, ceea ce a dus la fixarea Crăciunului pe 25 decembrie, câtă vreme în Răsărit, şi în special în Asia Mică, data morţii Domnului era considerată 6 aprilie în calendarul iulian, ducând la stabilirea Naşterii Domnului pe 6 ianuarie. Adoptarea datei de 25 decembrie s-a făcut treptat în Răsărit (Capadocia prin 370, Constantinopol prin 380, Antiohia în 386 şi Ierusalimul în 431), Biserica Armeană rămânând până astăzi să celebreze ambele sărbători pe 6 ianuarie.

Sărbătoarea Naşterii Domnului în cadrul anului liturgic

Data de 25 decembrie se justifică şi prin istoria anului liturgic în conexiune cu cel civil. Astfel, începutul anului civil a fost iniţial 23 septembrie, ziua de naştere a împăratului Augustus. Această dată a fost observată între anii 313-461, iar din anul 462 începutul anului civil, la Constantinopol s-a mutat la 1 septembrie, care avea să rămână în sinaxarul bizantin ca începutul indictionului sau al Anului Nou bisericesc. De la data de 23 septembrie se citea, ca şi astăzi, Evanghelia lui Luca, aceea care prezintă faptele cronologic şi care relatează ca prim eveniment nou-testamentar zămislirea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Aşa se face că, fixând-o la 23 septembrie, urmează după ea celelalte date, legate de naşterea Sfântului Ioan (24 iunie), Buna Vestire (25 martie) şi Naşterea Domnului (25 decembrie).

În alcătuirea cadrului liturgic al sărbătorii s-au preluat de timpuriu elemente din slujba Paştilor. Astfel, la Ierusalim, spre sfârşitul secolului al IV-lea, după mărturia pelerinei Egeria, se făcea Liturghie de noapte în basilica din Betleem, de către episcopul Ierusalimului, apoi dimineaţa se mergea în procesiune la Ierusalim, cântând: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, iar odată ajunşi la Biserica Învierii, săvârşeau sfânta slujbă. Cu vremea, influenţa sărbătorilor pascale a fost şi mai accentuată. Aceasta priveşte dezvoltarea unui sistem de lecturi biblice pentru perioada care precedă şi pentru cea care urmează praznicului, instituirea postului de 40 de zile (deja menţionat în surse occidentale la sfârşitul secolului al IV-lea) şi crearea unei imnografii ample. Mai întâi au apărut duminica dinaintea Naşterii, închinată Sfinţilor Părinţi, adică celor din genealogia Mântuitorului, îndeosebi lui Avraam. Din ea s-a dezvoltat Duminica Sfinţilor Strămoşi, care şi-a adăugat ca temă pe Proorocul Daniil şi cei trei tineri (prin transferul sărbătorii lor din 17 decembrie). Din aceeaşi atmosferă de pregătire fac parte şi pomenirile profeţilor Avdie (19 noiembrie), Naum (1 decembrie.), Avacum (2 decembrie), Sofonie (3 decembrie) şi Agheu (16 decembrie), aşezate în această perioadă.

Doxologia Naşterii Domnului

Puternic înrădăcinat în textul biblic nou-testamentar, evenimentul Naşterii lui Hristos este îmbrăcat de Biserica Răsăriteană în straiele sărbătoreşti ale imnografiei. Cântările şi laudele duhovniceşti iau chipul troparelor, sedelnelor, idiomelelor, canoanelor şi stihirilor, adevărate comori ale literaturii creştine mult iubite în Răsărit, născute din poezie şi muzică.

Structura de ansamblu a imnografiei urmează o schemă care stă în inima tradiţiei teologice bizantine, oricare ar fi domeniul ei. Sunt mereu prezente trei direcţii: teologia propriu-zisă, înţeleasă ca exprimare a relaţiilor intratrinitare; iconomia, care prezintă relaţia lui Dumnezeu cu făpturile şi în special Întruparea Fiului pentru a noastră mântuire şi antropologia, care cuprinde învăţătura despre om ca fiinţă creată, coroană a creaţiei, şi modul cum se realizează mântuirea lui în istorie. Această din urmă temă aprofundează modul înstrăinării omului de Creator şi restaurarea omului, precum şi îndumnezeirea lui prin Iisus Hristos, în Care se întâlnesc teologia şi iconomia.

Faptul în sine al Întrupării şi Naşterii Cuvântului lui Dumnezeu, relatat de evangheliştii Matei (cap. I-II) şi Luca (cap. I-II), este aprofundat şi înfăţişat în chip doxologic de Biserică.

Imnele bisericeşti în cinstea Naşterii Domnului nu se mărginesc la cadrul liturgic al zilei de 25 decembrie, ci ele se întâlnesc în cult începând cu praznicul Intrării în Templu a Maicii Domnului (21 noiembrie) şi încheind cu Tăierea împrejur (1 ianuarie), găsindu-şi o ultimă strălucire în sărbătoarea Întâmpinării Domnului (2 februarie). Temele principale ale ciclului liturgic amintit sunt: lumina (ne aflăm la solstiţiul de iarnă, când ziua creşte şi se naşte Soarele dreptăţii), trecerea de la prefigurare la realitate (umbra a trecut şi Dumnezeu în trup S-a arătat), sfinţirea cosmosului căzut în stricăciune (Fiecare din făpturile cele zidite de Tine, mulţumire Îţi aduce…), plinirea timpului aşteptării mesianice şi deschiderea spre timpul eshatologic (Veşnica Ta împărăţie s-a înnoit).

„Cui se aseamănă Copilul frumos, a Cărui maică e feciorelnică şi al Cărui Tată e Cel nevăzut?“

Imnografii cei mai reprezentativi ai sărbătorii propriu-zise sunt nume sonore ale poeziei bizantine: Sfinţii Roman Melodul (†556), Andrei Criteanul (†cca 730), Gherman al Constantinopolului (†733), Ioan Damaschin (†749), Cosma de Maiuma (†787), Anatolie (sec. VIII?), Casia monahia (sec. IX) şi Simeon Metafrast (sec. IX-X).

Din istoria Bisericii cunoaştem că imnografia s-a dezvoltat numai după libertatea dată Bisericii de Sf. Constantin cel Mare în anul 313, unul din primii imnografi fiind Sf. Efrem Sirul, diaconul din Edesa Siriei (†373). Ca răspuns la învăţăturile greşite ale ereticului Bardesanes, el compune imne numite madraşe (învăţături). El a folosit melodii cunoscute şi folosite de eretici, substituind însă textul eretic cu unul ortodox. Această lucrare imnografică a Sfântului Efrem a avut ca rezultat salvarea Ortodoxiei în Siria. În felul acesta cântările bisericeşti capătă rol apologetic, dar şi didactic. Ele prezintă învăţătura Bisericii, dovedind adevărul apoftegmei: lex credendi, lex orandi (legea rugăciunii este legea credinţei).

Sfântul Efrem a compus în limba siriană 27 de imne în cinstea Naşterii Domnului, imne concentrate pe tipologiile biblice ale evenimentului, cu un accent deosebit pus pe divinitatea lui Iisus şi pe fecioria Născătoarei de Dumnezeu. Cităm un astfel de midraş: Cui se aseamănă Pruncul surâzător, Copilul frumos, a Cărui maică e feciorelnică şi al Cărui Tată e Cel nevăzut, spre Care nici chiar serafimii nu pot să privească? Cui Te asemeni? Spune-ne, Fiule al Celui Milostiv! (Imnul 14, 2, în Imnele Naşterii şi Arătării Domnului).

Repere ale imnografiei din cărţile actuale de cult

Compoziţiile Sfântului Efrem, însoţite de refrene scurte, devenite populare, au influenţat nu puţin imnografia bizantină. Texte efremiene au pătruns în număr mic în cărţile de cult, dar metoda sa de compoziţie a fost larg răspândită de imnografii şi melozii sirieni cunoscători de limbă greacă. Dintre aceştia cel mai cunoscut este Sfântul Roman Melodul, căruia îi datorăm nu numai condacul praznicului (Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte), ci şi minunatele stihiri de înainte-prăznuire, în stilul Sfântului Efrem: Îngereştilor puteri, mergeţi înainte! Cei din Betleem, gătiţi ieslea! Căci Cuvântul Se naşte, Înţelepciunea Se face văzută. Biserică, primeşte îmbrăţişarea şi, spre bucuria Născătoarei de Dumnezeu, popoare să zicem: Binecuvântat eşti, Cel ce vii, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! (Prima stihiră la Laude în 20 decembrie, Mineiul pe decembrie, Bucureşti, 2005, p. 326).

Se observă peste tot prezenţa verbelor la timpul prezent, care arată că sărbătoarea nu este, în Ortodoxie, doar o comemorare a unui fapt săvârşit demult, ci o continuă actualizare. Credincioşii sunt îndemnaţi să participe la întâmpinarea lui Hristos, Care Se naşte, şi să retrăiască „singurul lucru nou sub soare“: întruparea şi naşterea ca om a Fiului lui Dumnezeu Cel veşnic.

Stihirile Vecerniei, compuse de Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, ne cheamă să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă: zidul cel despărţitor acum cade, sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii, iar eu mă împărtăşesc de dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat, prin neascultare; căci Chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei Lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maică ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni. Acestuia să strigăm: Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. (Stihira întâi la vecernie, Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 426) Textul amintit, ca şi celelalte compoziţii imnografice, este alcătuit în mare parte din citate scripturistice, potrivite temei Întrupării, vădind o inspirată asociere între diverse referinţe biblice şi o mare putere de sinteză ermineutică.

Imnografia preia deopotrivă şi afirmaţii ale Sfintei Tradiţii, ca de exemplu cea despre naşterea în peşteră. Cunoaştem că Sfânta Scriptură aminteşte despre culcarea Pruncului în iesle (Luca 2, 7), dar precizarea că S-a născut într-o peşteră provine din tradiţie. Exegeza patristică, începând cu Origen, îşi însuşeşte precizarea, iar primele menţiuni le găsim la Iustin Martirul şi în Protoevanghelia lui Iacob.

Cadrul Naşterii Mântuitorului, descris în Noul Testament, este prezentat concis în a treia stihiră a lui Anatolie de la Vecernie: Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare dintre făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi. Astfel, primind ofranda întregii creaţii raţionale şi a celei necuvântătoare, Cuvântul Cel Veşnic Se naşte, într-o ambianţă care aminteşte de icoana Naşterii, împletirea dintre arta imnografului şi a iconografului fiind evidentă. Toate aceste elemente de peisaj au însă şi o valoare anagogică: ele înalţă mintea de la cele văzute către realităţile inteligibile şi duhovniceşti: Fecioara naşte în peşteră Prunc tânăr, pe Ziditorul firii, ieslea închipuieşte tronul cel ceresc, vitele înseamnă starea înainte a heruvimilor…(Şi acum… la Laudele din 27 dec., alcătuire a lui Ioan Monahul)

Smerenia Domnului în momentul naşterii Sale este accentuată de înscrierea ca supus, sărăcia familiei, naşterea într-o peşteră folosită ca staul, înfăşarea în scutece şi culcarea în iesle: Cu robii Te-ai înscris, poruncii Cezarului plecându-Te, şi pe noi, cei ce eram robi vrăjmaşului şi păcatului, ne-ai liberat, Hristoase; sărăcind cu totul pentru noi, pe cel din ţărână, prin unire şi împărtăşire l-ai îndumnezeit (Sf. Cosma de Maiuma, Canonul întâi, cântarea 5). Aceleaşi fapte minunate sunt reliefate şi în textul ipacoiului din cadrul Utreniei: Cerul Ţi-a adus Ţie, Celui ce Te-ai culcat Prunc în iesle, pârga neamurilor, prin stea chemând pe magii pe care nici sceptrurile, nici tronurile nu i-au spăimântat, ci nemărginita sărăcie. Că ce poate fi mai prejos decât peştera? Şi ce poate fi mai smerit decât scutecele, întru care a strălucit bogăţia Dumnezeirii Tale? Doamne, slavă Ţie!

Steaua, semnul participării întregului univers la Naşterea Domnului

Cel dintâi canon al sărbătorii, alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma, este începutul unei serii de canoane la praznicele împărăteşti, după metoda acestui imnograf, care a scris în ordinea glasurilor bisericeşti: Canonul Crăciunului (glas 1), al Bobotezei (glas 2), al Întâmpinării (glas 3), al Schimbării la Faţă (glas 4), al Înălţării (glas 5), al Vinerii Mari (glas 6), al Cincizecimii (glas 7) şi al Înălţării Sfintei Cruci (glas 8). Sfântul Cosma a fost un admirator al Sfântului Grigorie Teologul şi, de aceea, în primul canon de la Utrenia din 25 decembrie, Sfântul Cosma citează întocmai începutul „Cuvântului la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos“ al Sfântului Grigorie: Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul!.

Din acelaşi panegiric al cuvântătorului de Dumnezeu Grigorie este preluată semnificaţia darurilor magilor: Aleargă şi tu astăzi cu steaua şi adu şi tu daruri Stăpânului a toate, împreună cu magii: aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca Unuia Care pentru tine va muri. De aceea, la stihirile stihoavne, imnograful Anatolie scrie: Domnul Iisus născându-Se în Betleemul Iudeii, magii, venind de la răsărit, s-au închinat lui Dumnezeu, Celui ce S-a întrupat; şi, îndată deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri scumpe: aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor şi ca unui mort de trei zile, smirnă, ca Unuia fără de moarte. Răsună deja în mod transparent vestea morţii şi Învierii Domnului. Întruparea este astfel orientată spre Înviere.

Troparul este imnul specific sărbătorii. El ne descoperă un praznic mistagogic: Naşterea Domnului ne aduce la lumina cunoaşterii adevăratului Dumnezeu, mai ales pe noi, cei dintre păgâni, care, asemenea magilor, suntem chemaţi să ne închinăm lui Hristos, Soarele dreptăţii şi Răsăritul cel de sus: Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să Se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie!

Troparul sărbătorii este probabil opera melozilor timpurii (sec. VI) şi ne trimite cu gândul la Sfântul Vasile cel Mare, care, în a sa Omilie la Sfânta Naştere a lui Hristos, accentuează momentul închinării magilor.

Prezenţa stelei minunate implică întregul cosmos în actul Naşterii lui Mesia: În taină Te-ai născut în peşteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule… (tropar între paremiile Vecerniei). De aceea, cerul şi pământul astăzi împreună să se veselească; îngerii cu oamenii duhovniceşte să prăznuiască; Dumnezeu în trup S-a arătat celor ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, născându-Se din Fecioara… Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit… (idiomelă la Litie, a lui Ioan Monahul).

Naşterea lui Hristos înnoieşte firea omenească în chip tainic, dar real: Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi: firea se înnoieşte şi Dumnezeu om Se face, ce era a rămas şi ce nu era a luat, nesuferind nici amestecare, nici despărţire… Cum voi mărturisi această taină mare? Cel fără de trup Se întrupează, Cuvântul prinde formă văzută şi grea; Cel nevăzut Se face văzut; Cel nepipăit Se lasă atins; Cel fără de început Se începe şi Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul omului… La Betleem au alergat păstorii, împreună vestind pe Păstorul cel adevărat, Care şade pe heruvimi şi în iesle a fost culcat, chip de prunc pentru noi luând. (Stihiri la Vecernia din 26 decembrie, ale lui Ioan Monahul).

Slujba Întrupării lui Hristos ne aduce aproape veşnicia

Participând la slujba divină, credinciosul nu mai ştie dacă se află în contemporaneitate, sau în Bizanţul strălucitor, sau chiar în noaptea aceea minunată a Betleemului. Aceasta este taina cultului nostru: desfiinţează barierele epocilor şi curgerea vremii, anticipează eshatonul şi viaţa dincolo de timp. Hristos Se naşte „astăzi“, precum S-a născut şi în anii trecuţi şi chiar în primul an al erei creştine. Într-un astfel de cadru liturgic, credinciosul simte că Iisus Hristos Acelaşi este ieri şi astăzi şi în veci (Evrei 13, 8) şi că Biserica este Trupul Său, neîmbătrânitor şi nemuritor, ca şi Domnul. Creştinul îmbisericit simte că nu este singur, ci se află în comuniune cu toţi cei înnoiţi întru Hristos, cu sfinţii, pentru care nu mai este trecut, prezent şi viitor, ci un nesfârşit astăzi, de care s-au bucurat generaţii întregi de creştini drept-slăvitori, botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos. Această bucurie rămâne veşnic, pentru că împărăţia lui Hristos este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpânirea Lui este din neam în neam (Psalm 144, 13).