Să vorbeşti despre părintele Stăniloae pare un fapt prea îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, simplu. Îndrăzneţ, pentru că ai în faţă un uriaş al gândirii, al simţirii şi al trăirii ortodoxe despre care poţi să scrii tomuri întregi, fără să-l cuprinzi decât parţial. Simplu pentru că toată înălţimea şi măreţia sa se arată sub un chip uşor de recunoscut, exprimat printr-un singur cuvânt: dragoste. Dragostea, „sarea pământului“, virtutea care le aduce la viaţă şi le hrăneşte pe toate celelalte.
Părintele Stăniloae era o fiinţă mult iubită şi iubitoare. Cât de iubit? Ne răspund mărturiile rămase după „trecerea“ sa dincolo de hotarul nevăzut, mărturii ale zilei noastre, păstrându-ni-l viu în conştiinţă, cu puteri întins roditoare. În timpul vieţii, felurite i-au fost întâlnirile cu semenii.
Îl ascultam cu sentimentul că-L avem pe Dumnezeu în mijlocul nostru
Îmi amintesc o aniversare a sfinţiei sale, ultima aniversare - cine ar fi prevăzut atunci? -, în toamna anului 1992. Ne adunasem, seara, în locuinţa sfinţiei sale din strada Cernica, toţi ai casei şi noi, „copiii lor de suflet“. Stam înghesuiţi, strânşi unii lângă alţii, în cămăruţa strâmtă, neîncăpătoare, dar întotdeauna atât de primitoare. Îl ascultam pe părintele vorbindu-ne, îl ascultam cu sentimentul că-L avem pe Dumnezeu, iubitor, în mijlocul nostru. Era, în atmosfera aceea, o pace blândă, o plutire de har, la care venise să se adauge bucuria unui telefon de departe. Deodată, un zvon puternic de glasuri tinere se aude suind de undeva, dinspre parter. O tresăltare de bucurie a măicuţei preotese, păşii repede spre uşă… o cântare dumnezeiască pătrunde în casă, odată cu ceata de tineri înalţi ca brazii şi frumoşi ca îngerii. Ceata aceea se continua de la uşa casei pe scări, umplea curtea şi ieşea pe poartă revărsându-se pe toată strada Cernica, până la Biserica Sfinţilor. Tineret, tineret, tineret…, studenţi, preoţi în devenire, profesori, nu mai ştiai ce sunt. Strada răsuna de urări de Mulţi Ani, de cântece religioase, fremăta de bucurie şi entuziasm. Emoţie puternică ne-a copleşit şi pe noi, cei din casă, care, pentru un moment, ne-am zăpăcit. Cum să te împarţi? Cum să-i cuprinzi pe toţi în atenţie? Cum să le mulţumeşti? - celor de pe scară, celor din curte, celor din stradă?
S-a apropiat părintele de fereastră deschisă, cineva i-a adus o lampă cu lumină mare, care a despicat întunericul străzii şi i-a luminat faţa; şi de acolo, de sus, a binecuvântat mulţimea şi i-a vorbit, mai degrabă a strigat ca îngerul bunelor vestiri, căci glasul era slab, se pierdea.
Dar tinerilor le era de ajuns, vedeau chipul lui iubit, primeau duhul puternic ce li se transmitea, le înălţa sufletele dragostea lui. Minunată a fost seara aceea, de neuitat!
A iubit tineretul
O asemenea mulţime, cernită, după un an, avea să se oprească pentru scurtul popas de rămas-bun în locul acela cu povara scumpă purtată pe umeri. Era tot perioada Sinodului, ca şi atunci, când se adună teologi din multe colţuri ale ţării.
L-au dus pe dascălul, pe învăţătorul lor la locul unde avea să i se deschidă taina cărţii despre care scrisese „cartea care nu se termină niciodată“. Părintele Stăniloae a iubit mult tineretul - o făgăduinţă pentru împrospătarea energiilor spirituale ale lumii; trebuia ocrotit, crescut şi îndrumat. Seară de seară, noi, mărunţii învăţăcei, ne adunam în „chilia de proporţii cosmice a Ortodoxiei româneşti, unde, când şi când ne întâlneam cu înalte staturi ale teologiei universale, veniţi din Apus şi Răsărit să-şi potenţeze şi să-şi limpezească luminile. A iubit tineretul. În ultimele sale zile, la spital, când surorile ne îndepărtau de la patul sfinţiei sale, sub drept cuvânt că-l obosim, el căuta să ne mângâie, zicând: „voi nu mă obosiţi niciodată“.
„E foarte frumos, nene Stelian. Să mai scrii!“
Venea la dânsul un bătrân, moş Stelian sau Traian, nu mai ştiu cum îl chema, o viaţă de pustnic în mijlocul oraşului; fără casă şi fără familie, fără nimeni care să-i poarte de grijă. Casa lui era biserica, hrana - sfintele slujbe şi cuvintele cărţilor sfinte. Prinsese dragul scrisului şi, oriunde apuca, pe o piatră, ori într-un cotlon de casă părăsită, scria versuri către Maica Domnului; simple, necăutate, ţâşnite dintr-o trăire fierbinte. Cine să-i spună dacă Îi plac lui Dumnezeu versurile lui, decât cel care Îl cunoaşte cel mai bine pe Dumnezeu - părintele. Vine la sfinţia sa ca la cineva apropiat, ca la o rudă; cu încredere, cu îndrăzneala celui care are de oferit o bogăţie; e primit cu dragoste, cu bucurie.
Părintele îl ascultă când îi recită, îl ascultă cu duioşie, cu atenţie nesimulată, cu respect, îl ascultă smerit şi cu preţuire. Are haine ponosite care miros a fum şi a adăposturi improvizate, dar sfinţia sa nu ia seama decât la credinţa lui fierbinte şi la sufletul curat.
„E foarte frumos, nene Stelian. Să mai scrii! Să te bucure Maica Domnului! Mai vino!“
Aşa pleca bătrânul fericit, miluit cu binecuvântarea părintelui şi cu darurile strecurate de Măicuţa, discret, la plecare.
De-ar fi să scrii despre binefacerile părintelui şi ale Măicuţei Maria, preoteasa, ai acoperi cu ele cărţi întregi…
Dumnezeu ne-a creat din iubire, o iubire pe care ne-a lăsat-o moştenire, ca s-o trăim cu frumuseţea şi limpezimea izvorului de unde a pornit.
Aşa au trăit-o părintele Dumitru Stăniloae şi maica preoteasă Maria, şi în ea s-a luminat viaţa lor de sfinţenie.
