Având subtitlul „cotidian român independent“, „Lumina“ apare în Bucureştiul ocupat de armatele Puterilor Centrale şi ale aliaţilor lor, între 19 august/1 septembrie 1917 şi 13/26 noiembrie 1918. Promiţând „să nu spună nimic din ce n-ar izvorî din convingerea sa adâncă“, chiar dacă „poate nu-i va fi dat să spună tot“, C. Stere declara, explicând totodată şi titlul ales, că „ia condeiul spre a face apel la orice conştiinţă vie, la orice judecată care nu este de istov încă întunecată de micile patimi. (...)
Pe frontispiciu, se dă numele directorului - C. Stere - şi al primului redactor - B. Brănişteanu. Cel dintâi a obţinut „autorizarea principială“ pentru scoaterea ziarului în cursul călătoriei întreprinse la Berlin şi Viena în martie-aprilie 1917, călătorie al cărei scop principal era înmânarea unui memoriu ce propunea „alipirea României la sistemul politic şi economic al Europei Centrale“. Cotidianul trebuia să fie „prietenos faţă de Puterile Centrale“, cum împăratul Carol al Austro-Ungariei îi afirma arhiepiscopului de Bucureşti, Raymund Netzhammer. Apariţia ziarului a fost amânată o vreme, întrucât P.P. Carp şi partizanii săi se opuneau soluţiei preconizate de C. Stere. În cele din urmă, în condiţiile în care în august 1917 se profila eşecul încercării Puterilor Centrale de a scoate România din război pe cale militară, prin ocuparea Moldovei, autorităţile de ocupaţie au insistat ca ziarul autorizat să iasă de sub tipar.
În articolul-program, intitulat Cătră cetitori, directorul cotidianului precizează că este conştient de „greutăţile ce-i stau în cale“, de „piedicile exterioare“ (cenzura germană) şi de cele „interioare“ („dureri ce trebuie respectate şi consideraţiuni de conştiinţă şi de demnitate“). Promiţând „să nu spună nimic din ce n-ar izvorî din convingerea sa adâncă“, chiar dacă „poate nu-i va fi dat să spună tot“, C. Stere declara, explicând totodată şi titlul ales, că „ia condeiul spre a face apel la orice conştiinţă vie, la orice judecată care nu este de istov încă întunecată de micile patimi (…), la orice suflet românesc, care, în noaptea care ne învăluie, simte în sine încă destulă tărie ca să se înalţe peste ruinile prezentului, spre a aprinde puţinele raze de nădejde ce ne pot lumina drumul tainic al izbăvirii“. Programul ziarului era lămurit, de asemenea, în articolul Glasul realităţii, în care fostul rector al Universităţii din Iaşi, făcând bilanţul sumbru al participării României la război, descoperea cauza ultimă a groaznicului eşec în „situaţia internaţională“ (de fapt, „geopolitică“) a ţării, remediul fiind cel propus de el în memoriul său - „alipirea“ la Austro-Ungaria, al cărei împărat sau principe moştenitor trebuia să fie şi Rege al României.
Tergiversarea apariţiei primului număr al „Luminei“ a avut şi o consecinţă benefică, anume o atentă pregătire a lui. De altfel, experienţa jurnalistică pe care o aveau atât directorul, cât şi prim-redactorul garanta o bună structurare a ziarului. El va apărea în toate cele şapte zile ale săptămânii. Fac excepţie doar marile sărbători religioase, care de-a lungul celor 15 luni de existenţă au fost numai şase! Ca atare, ziarul stabileşte un record nemaiatins vreodată, cred, de altul: în 452 de zile au apărut 446 numere.
Cele mai multe dintre ediții au avut patru pagini, doar câteva, îndeobşte în toamna anului 1918, având două pagini. (În contrast, toate cotidienele ieşene ies vreme de aproape doi ani numai în două pagini, pe o hârtie de calitate inferioară. Aşa, chiar şi „România”, organul Marelui Stat-Major, „Neamul romănesc“, al lui N. Iorga, „Mişcarea“, „Evenimentul“ ori „Opinia“!)
Prima pagină a „Luminei“ găzduieşte, cum e firesc, editorialul semnat de director, care mai dă, la început, şi un cursiv, sub genericul „Din carnetul unui solitar“. Tot aici intră articole politice ale lui B. Brănişteanu, ce are şi el, suplimentar, o rubrică (Păreri şi impresii) şi, după o vreme, ale redactorilor D.D. Pătrăşcanu şi Ion Gorun (Al. Hodoş).
Topîrceanu, redactor al "Luminei"
La mijlocul lui februarie 1918 în redacţie intră G. Topîrceanu, adus din prizonierat (prin intervenţia lui C. Stere). Probabil acelaşi statut, de redactori, îl au cei ce semnează (foarte des) numai cu iniţialele E. şi U., lângă care se aşază în primăvara anului 1918 vechiul gazetar de la „Adevărul“ I. Teodorescu şi fostul liberal Ştefan Meitani. În articolele lor, toţi aceştia reiau de foarte multe ori subiectele tratate de directorul ziarului, într-o formă mai directă şi mai violentă. Ei semnează şi editorialele, începând din aprilie 1918, când directorul lipseşte din Bucureşti. Lor li se alătură o serie de colaboratori mai mult sau mai puţin asidui, între care e de remarcat polonezul Tadeu Gwiazdowski, cu articole despre situaţia din Rusia, şi Scrutator (Calman Blumenfeld). Din aceeaşi categorie fac parte deputatul liberal C. Iarca şi fostul ambasador la Berlin Alexandru Beldiman. Un singur articol iscăleşte Victor Verzea.
În pagina a doua se dau de obicei diverse informaţii, comunicate ale autorităţilor de ocupaţie, cronica judiciară. Se introduce destul de repede o rubrică specială „Ştiri din Moldova“. Cu trecerea timpului, un colţ de pagină este consacrat vieţii culturale. (La un moment dat se schiţează chiar o „Lumina literară“!)
Apare „foiletonul“, în care sunt inserate bucăţi literare semnate de Bucura Dumbravă, D.D. Pătrăşcanu, Ion Gorun, G. Topîrceanu (cu amintiri din prizonierat), Liviu Rebreanu. În 1918, „foiletonul“ este ocupat de traducerea unui roman german, Patria pierdută, de Walter Bloem, a cărui acţiune se petrece în Alsacia. Tălmăcitorul nu era indicat; e posibil să fi fost amintitul Ion Gorun sau chiar Liviu Rebreanu, „specializat“ în cronica teatrală. După încheierea Păcii de la Bucureşti, foiletonul „Luminei“ este semnat sporadic şi de I.C. Visarion, Gala Galaction, H. Sanielevici, D. Caracostea, Aureliu Weiss ş.a. Rinaldo (M. Sevastos) şi apoi Rodion (A. Steuerman) trimit mai multe ample „scrisori din Iaşi“.
Tot în pagina a doua sunt inserate fragmente din cartea de război a unui reporter german, Karl Rosner, De la Sibiu la Siret. Tot acest reporter iscăleşte şi relatarea oficioasă a vizitelor făcute în septembrie 1917 de Wilhelm al II-lea în Dobrogea, la Focşani, la Curtea de Argeş şi la Braşov. În pagina a treia a „Luminei“ se reproduc comunicatele oficiale (de pe fronturi).
O vreme, direcţia se laudă cu obiectivitatea sa, întrucât ar fi dat toate comunicatele întocmai. Curând, însă, comunicatele Antantei, inclusiv al Marelui Stat-Major Român, se reduc semnificativ sau dispar cu totul. Se mai dau diverse „telegrame de presă“ (cele transmise prin telegrafia fără fir sau radiofonic), precum şi o seamă de articole apărute în periodice austriece, germane, sau chiar engleze şi franceze, preluate din presa „neutrilor“.
În sfârşit, ultima pagină este de obicei alocată în întregime marii şi micii publicităţi. Cum se precizează chiar pe frontispiciu, această activitate este girată de firma lui Carol Schulder şi S. Berger. Târziu, pe la sfârşitul lui aprilie 1918, apare aici o rubrică nouă - Corespondenţă din/cu Moldova. Aceasta a fost o vreme foarte rentabilă: pe de o parte, cuprindea numeroase anunţuri plătite destul de scump (25 de bani cuvântul, când preţul exemplarului era de 10 bani) şi, pe de alta, asigura ziarului o cerere tot mai mare.
Un ziar cu vădit caracter germanofil
Importanţa cotidianului „Lumina“ este dată, aşadar, în proporţie covârşitoare de sectorul său politic şi aici contribuţia majoră o are directorul său. O parte din editorialele acestuia detaliază rezultatele războiului mondial pentru România, exagerând proporţiile, până la a le prezenta drept catastrofale, le identifică pricinile imediate în „fatala schimbare de front“ operată de guvernul Ion I.C. Brătianu, prin alăturarea ţării la Antanta şi împotriva Puterilor Centrale. Respectiva „schimbare de front“ - spune C. Stere acum - ar fi fost făcută împotriva opiniei publice largi ori cu „o opinie publică maşinată cu banii ambasadelor străine şi în special a celei ruseşti“, împotriva „ţării legale“ (nerespectându-se constituţia şi alte legi, fără consultarea parlamentului), printr-o „lovitură de stat“. Producând dezastrul, concretizat în zeci de mii de morţi şi răniţi, în distrugerea „avutului naţional“, în datoriile de miliarde acumulate, „războinicii de la Iaşi“ - regele Ferdinand, guvernul Ion I.C. Brătianu, parlamentul nu mai pot salva ţara, nu mai au dreptul moral de a o cârmui şi, înainte de a o duce la pierzanie totală şi definitivă, trebuie să părăsească puterea celor asupra cărora nu apasă răspunderea abominabilelor fapte, adică a celor rămaşi în teritoriul ocupat, în fruntea cărora se aflau P.P. Carp, Al. Marghiloman şi alţii, între care însuşi C. Stere. Sarcina acestora era să încheie de îndată pacea (separată) cu inamicii şi să procedeze la „alipirea“ preconizată la Puterile Centrale. Pentru a înfăţişa această „soluţie” ca singura posibilă, directorul „Luminei“ se opreşte cu lux de amănunte asupra marilor înfrângeri aplicate de armatele austro-germane adversarilor lor pe frontul răsăritean, în special armatelor ruseşti.
Un capitol aparte îl constituie evoluţia politică în Rusia. Fostul deportat în Siberia urmăreşte cu maximă atenţie izbucnirea celor două revoluţii (din februarie şi din octombrie), luptele dintre facţiunile rivale, dezmembrarea fostului imperiu ţarist în nenumărate formaţiuni statale. Cu aceeaşi atenţie sunt urmărite şi tratativele pentru încheierea păcii separate dintre Puterile Centrale şi Rusia ori Ucraina. Odată cu începerea acestor tratative, C. Stere avansează ideea că, din moment ce Rusia a fost silită să abandoneze lupta, războiul mondial început în august 1914 s-a încheiat, iar „democraţiile apusene“, dacă nu păşesc şi ele către o pace generală, trebuie să declanşeze „un nou război”, cu alte scopuri decât cel iniţial, cu alte planuri de campanie. Erijat într-un „advocatus Alemaniae“, directorul „Luminei“ va ridica în slăvi capacitatea militară a Puterilor Centrale şi îndeosebi a Germaniei, care rezistă „coaliţiei lumii întregi“ sau celor „25 de state din cinci continente”, procesul democratic în curs de desfăşurare la iniţiativa chiar a împăratului Wilhelm II (!), pacifismul lor, dispoziţia lor pentru încheierea „unei păci prin bună înţelegere, fără anexiuni şi despăgubiri“. În antiteză, „democraţiile apusene“ (mereu cu ghilimele ironice) sunt teatrul terorizării popoarelor de către guverne, care recurg la demagogia cea mai crasă, care reprimă cu duritate orice mişcare „defetistă“ sau pacifistă, care se proclamă luptătoare pentru „libertatea statelor mici“ şi pentru „principiul naţionalităţilor“, deşi continuă să fie, în fond, „imperialiste“. E zeflemisit crunt şi preşedintele Wilson şi satirizată e şi Portugalia „tragicei operete“. Polemici aspre se poartă şi cu ziarele „La Gazette de Lausanne“, „Le Temps“ ori „LâHumanité“.
Ulterior, în paginile cotidianului s-a pledat cu foc pentru încheierea păcii separate, mai ales din momentul când se instalează guvernul Marghiloman. Când se profilează o netă depărtare a negociatorilor din partea Puterilor Centrale de principiile la care susţinuseră că aderă („fără anexiuni şi despăgubiri“), când se ia la cunoştinţă că aşa-numita Pace de la Bucureşti instituia ruperea din trupul ţării a unei provincii, a culmilor Carpaţilor, a altor teritorii, precum şi o înrobire economică pe 90 de ani, C. Stere se mulţumeşte să semneze editorialul Românul nu piere (din 26 februarie 1918) şi în treacăt să susţină că acest rezultat trebuie imputat mereu foştilor guvernanţi.
Într-o lumină nepotrivită sunt zugrăvite şi evenimentele ce se desfăşoară în Basarabia începând din vara anului 1917: solicitarea de către basarabeni a autonomiei şi apoi a independenţei de Rusia, şi nu imediata unire cu România, ar fi fost rezultatul deciziei din august 1916, de intrare în război de partea Antantei. Însăşi intrarea trupelor române în ianuarie 1918, „la rugămintea basarabenilor şi a comandamentului rus“, este interpretată cu rea voinţă. Atitudinea aceasta se schimbă abia cu instalarea guvernului Marghiloman, cu permisiunea căruia C. Stere se va deplasa la Chişinău, la 25 martie, pentru a sprijini luarea de către Sfatul Ţării a istoricei decizii de unire a teritoriului dintre Prut şi Nistru la România. Această absenţă din Bucureşti a lui C. Stere, prelungită apoi prin alegerea lui ca preşedinte al Sfatului Ţării, are ca rezultat reducerea contribuţiei sale publicistice. El va mai publica o serie de articole pe durata campaniei editoriale (aprilie-mai 1918), în care formulează principiile de organizare a unui nou partid (ce s-ar fi numit „poporanist”). A urmat apoi, pentru directorul „Luminei”, un concediu prelungit. A reluat până către sfârşitul lunii septembrie 1918, când se profilează tot mai clar înfrângerea Puterilor Centrale. Încercând să şteargă impresia atât de pronunţatei „germanofilii“, editorialele sale şi alte câteva articole politice salută victoriile Antantei, salută procesele consecvente ale acestora, unirea Bucovinei şi apoi a Transilvaniei la România. C. Stere precizează din nou marile reforme necesare (şi) în noile condiţii - reforma administrativă, reforma electorală (instituirea sufragiului universal), reforma agrară -, reforme care impuneau necesitatea unirii tuturor forţelor politice. Stratagema nu a reuşit, în prima parte a lunii noiembrie numeroşi cetăţeni ai Capitalei, între care mai ales tinerii, făcând demonstraţii de ostilitate în faţa redacţiei.
Îndată după ce prefectul poliţiei îşi reia funcţia, el ordonă închiderea ziarului „Lumina” şi confiscarea actelor existente. Primul redactor a fost arestat peste câteva zile, însă va fi eliberat curând. A fost interogat şi C. Stere. Nu s-a numărat între ziariştii cărora li s-a intentat proces în februarie-martie 1919, însă, cum vina sa nu era mai mică decât a lui Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Demostene Theodorescu, a fost arestat mai târziu. A stat doar câteva zile la Văcăreşti, după care a fost internat sub pază la un sanatoriu. După o lună, la intervenţia foştilor săi prieteni ieşeni, i s-a permis să plece în străinătate pentru îngrijirea sănătăţii.
* Victor Durnea - istoric literar, cercetător științific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” Iași, editor al operei lui Constantin Stere
