Un militar istoric, prieten al sfinților: maiorul Dimitrie Papazoglu

Citește și: Un militar istoric, prieten al sfinților: maiorul Dimitrie Papazoglu (II)

Cu ocazia unei cercetări dedicate personalităților care așteaptă Învierea cea de obște în cimitirul Mănăstirii Cernica, un adevărat Bellu bisericesc, în imediata apropiere a cavoului Mitropolitului Nifon al Ungro­vlahiei, ne-a atras atenția crucea simplă, din piatră, încă viguroasă, pe care erau înscrise numele maiorului Dimitrie Papazoglu și anul morții sale, 1892.

Cine nu a auzit de cartea Istoria fondărei orașului București, în care se face pentru întâia oară istoricul Bucureștilor, sau de unul din primele muzee private din București, Muzeul Papazoglu, ori de numeroasele gravuri de popularizare pe care vestitul istoric și colecționar le-a tipărit de-a lungul vieții? Acestea sunt cele mai cunoscute fapte ale maiorului Dimitrie Papazoglu, însă nu sunt toate. Împlinindu-se anul acesta 130 de ani de când maiorul odihnește în cimitirul mult îndrăgitei sale Mănăstiri Cernica, se cuvine să evocăm chipul uitat al acestui mare apologet al Ortodoxiei și al Bisericii Române. Chiar dacă Dimitrie Papazoglu a fost înălțat spre sfârșitul vieții la rangul de locotenent-colonel, îl vom numi mai departe maior, așa cum el însuși semnează pe majoritatea lucrărilor sale.

Dimitrie Papazoglu s-a născut în București, în data de 28 martie 1811, într-o familie cu rădăcini în regiunea Castoriei, care a numărat și clerici, după cum ne spune chiar numele de familie redat în turcă, Papazoglu, care înseamnă fiul preotului. Tatăl său, Andrei (^1842), făcea parte din familia boierească a Slătinenilor și a avut din prima căsătorie trei copii, care au murit, urmați de mama lor. Din a doua căsătorie, Andrei a avut alți cinci copii, dintre care Dimitrie era cel mai mare. De notat că mătușa sa, sora mamei, era căsătorită cu ves­titul protopsalt Petru Emanoil Efesiu.

Dimitrie Papazoglu a studiat limba greacă la Academia Domnească din București cu profesori renumiți (arhimandritul Neofit și Vardalah). Refugiat cu părinții la Brașov cu ocazia zaverei din 1821, învață acolo limbile engleză, maghiară și germană, studiind, se pare, la Viena și Budapesta. Fiind talentat, ia lecții de desen de la pictorul francez Ja­cquin. În 1830 a intrat în armată la Craiova, unde se organiza oastea sub conducerea generalului rus Staroff, comandantul regimentului său fiind polcovnicul Băleanu, iar de aici avea să fie trimis cu diverse misiuni militare, ca de exemplu cea din1831, când s-a deplasat cu un corp de armată în jurul Bucureștilor pentru a face de strajă, Capitala fiind bântuită atunci de holeră. În 1836, Papazoglu face un gest neobișnuit, dăruind Companiei a 6-a (din regimentul 2), pe care o comanda, icoana Sfântului Nicolae cu o candelă din argint plătind ca ea să fie permanent aprinsă, acest sfânt având să devină ocrotitorul întregului regiment. Pentru actele sale de bravură ca militar a primit numeroase distincții. Însemnate sunt decorația otomană Nișan Eftihar cu diamante la gât, după cum el însuși mărturisește, primită în 1842 de la sultan, sau cele primite de la țarul Rusiei și de la principii români. El a participat activ la Revoluția din 1848, mai ales la bătălia din Dealul Spirii.

În 1855, Dimitrie Papazoglu a fost înălțat la gradul de maior de către prințul Gheorghe Știrbei, moment în care el se retrage ca pensionar din armată și începe o fructuoasă acti­vitate de cercetător al trecutului țării. Nu este lipsit de interes să amintim că fiul maiorului Papazoglu, Miloș, fusese botezat de Miloș E. Obrenovici, prințul Serbiei (^1860).

Să menționăm că maiorul a avut grijă ca la împlinirea vârstei de 55 de ani, în 1866, să publice o cronologie a vieții sale într-o broșură, astăzi foarte rară, din care am cules câteva din datele înfățișate în cele ce urmează.

Maiorul Papazoglu a avut o pasiune deosebită pentru litografiile de popularizare, publicând portretele domnitorilor români și ale monumentelor din țară, între care mănăstiri și biserici, hărți și momente istorice etc. În anul Unirii Principatelor, pe care a susținut-o cu toată energia, i-a propus domnitorului Cuza să se realizeze o cercetare a bibliotecilor, mormintelor domnești, a inscripțiilor și a obiectelor prețioase păstrate la mănăstirile din țară. În anul următor, propunerea maiorului Papazoglu a fost pusă în aplicare, în echipa de cercetare a trecutului țării și a patrimoniului conservat în teren numărându-se Alexandru Odo­bescu, Cezar Bolliac și Alexandru Pelimon. Maiorul Papazoglu a pornit în campania de inventariere a bunurilor din județele Prahova, Dâmbovița, Muscel și Olt. În acest scop, el a angajat un pictor care avea să reproducă în desene bisericile, obiectele de valoare și orice vestigiu pe care îl întâlnea în cale. Maiorul angajase pe cheltuiala sa și un cunoscător de slavonă, care să noteze în traducere românească textele din pisaniile vechi și de pe obiectele de cult. Campania de cercetare avea să se încheie cu rezultate foarte bogate, maiorul făcând o serie de descoperiri care l-au făcut faimos. Între timp, el continua să publice în formă litografiată scene istorice din marile lupte ale românilor, portrete ale unor personalități istorice, laice și bise­ri­cești. În 1864 a tipărit lucrarea Călăuza Dunării, un ghid de călătorie pentru cei care vizitau ținutu­rile de pe ambele maluri ale Dunării. Pasiunea sa pentru cercetările arheologice a continuat, astfel că între sutele de obiecte pe care le-a depus în 1864, la Muzeul Național, el a descoperit și un sarcofag din piatră îngropat în pământ pe care l-a excavat și l-a trimis direct la curtea domnitorului, care l-a deschis într-un cadru festiv, în prezența guvernului, fiind scoa­se la lumină din acesta obiecte din aur și alte importante relicve. Tot ceea ce maiorul Papazoglu a găsit pe teren a fost predat Statului, care a întemeiat astfel Muzeul Națio­nal de Antichități al cărui director a și devenit pasionatul cercetător. Aici au fost depuse toate vestigiile des­coperite de ceilalți cercetători contemporani maiorului.

Maiorul Papazoglu a fost și un mare colecționar, el înființând în anul 1860, în locuința sa din Calea Văcă­rești, un muzeu public care îi purta numele. Mai târziu, în 1865, el a publicat listele cu toate obiectele care se aflau în posesia sa: de la pietre antice, medalii, monede, bijuterii, țesături, piese bisericești, tablouri, cărți, manuscrise, gravuri până la rarități orientale din Asia, Egipt și Per­sia. Catalogul a fost intitulat Muzeul Papazoglu și conține chiar după foaia de titlu portretul autorului colecționar. La marea expoziție universală de la Paris, România a expus și obiecte din colecția maiorului Papazoglu, motiv pentru care colecțio­na­rul a fost recompensat de Napoleon al III-lea cu o medalie ce-i purta efigia.

Întreaga sa colecție a fost preluată în 1909 de Statul român, care a îm­păr­țit-o mai multor instituții de profil, între care Muzeul Național de An­tichități și Academia Română. Ma­iorul Papazoglu a avut o pasiune pentru întocmirea hărților, astfel că în toate călătoriile sale de cercetare el a cartografiat ținuturi întregi, publicând, după cum el însuși spunea: atlasele geografice a toată România, împărțită pe 32 de districte. Cea mai cunoscută lucrare a sa a fost dedicată Bucureștilor, amintită la începutul acestui articol, aceasta fiind publicată cu puțin timp înainte de moarte. Cartea, care se păstrează și în Biblioteca Sfântului Sinod, este cu atât mai valoroasă cu cât ea reprezintă un fel de sumă a tot ceea ce maiorul a cunoscut și descoperit în lunga sa viață, adăugând mărturii personale, inclusiv pe cele culese de la tatăl său, și el longeviv. În deschiderea cărții, autorul arată motivația pentru care realizase o asemenea dificilă sarcină: Mai mulți din cetățenii mei, văzându-mă în etate înaintată și că mă ocup cu istoria și cu arheologia țării mele, m-au rugat ca să le arăt mai multe cunoștințe ce am despre schimbările și evenimentele petrecute în țară și mai cu osebire în Capitală, căci doresc unii a ști tradițiile istorice ale țării, iar alții ale Capitalei, și astfel, ca fiecare om care are a trece din această vremelnică viață, nu i-am putut refuza și le-am răspuns că mă voi sili a le arăta purul adevăr de tot ce am putut culege din diferite letopisițe ale țării, cum și din diferiți scriitori vechi și cele văzute de bătrânul meu părinte, care a trăit 90 de ani, cum și ce am văzut eu, care sunt astăzi în etate de 80 ani. Despre cultura și caracterul maiorului Dimitrie Papazoglu ne vorbește bogata sa colecție de cărți rare și prețioase, românești și străine, lângă care stau multe manuscrise de valoare, astăzi toate, împreună cu arhiva sa personală, găsindu-se la Academia Română. Biblioteca maiorului a beneficiat de un studiu aparte publicat în 1976 de cercetătorii Florin Marinescu și Maria Rafailă. Între cărțile și manuscrisele maiorului sunt multe volume cu subiect religios, însoțite de sublinierile și notițele posesorului care le cerceta cu atenție. Dimitrie Papazoglu a avut cinci copii, între care și eroi, doi dintre băieții săi luptând la Plevna (1877-1878), unul ajungând chiar general de brigadă.

Aceste lucruri sunt îndeobște cunoscute, dar ceea ce nu s-a scris, mai ales în timpul regimului comunist, când s-au dedicat cele mai serioase cercetări asupra vieții și activității maiorului Papazoglu, este că vestitul militar și istoric era un om foarte credincios, atașat profund de Biserica Ortodoxă.

Chipul necunoscut al maiorului Papazoglu este tocmai cel de mărturisitor al credin­ței ortodoxe, aflat în permanență în efortul de a o apăra și de a lumina poporul, ajutându-l să-și cunoască și să-și urmeze milenara credință în Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

(Va urma)