„Un om cu hire înaltă şi împărătească“

Caracterizarea din titlu este făcută de Miron Costin celui care, la data de 3 aprilie a anului 1634, deci acum 380 de ani, se urca în scaunul de domnie al Moldovei schim­bân­du-şi numele de boier din Lupu Coci în numele de domn Vasile Lupu. A condus Ţara Moldovei timp de 19 ani, fiind din punctul de ve­de­re al duratei una din cele mai lungi domnii din istoria Ţărilor Române. Au fost, pentru Moldova, ani de multe împli­niri, de o relativă stabilitate economică şi politică, ceea ce a dat ţării o anume stare de prosperitate - dacă avem în vedere că, la preluarea domniei, ţara se afla într-un mare declin economic.

Acelaşi Miron Costin con­semna în Le­to­pi­­seţul Ţării Mol­do­vei: „Fericită domnia lui Vasile Vodă, în care, de au fostu cândva aciastă ţară în tot binele şi bivşug şi plină de a­vu­ţiie, cu mare fericiie şi tă­ră­gă­na­tă până la 19 ani, în dzilele a­cestii domnii au fostu“. Chiar pri­­vite cu rezervele de rigoare, a­ces­te evaluări se confirmă în ma­re măsură prin faptele şi re­a­li­­zările acelei vremi aşa cum sunt ele consemnate de cer­ce­tă­to­rii care s-au aplecat asupra a­ces­tei veritabile epoci de cultură şi artă.

Vasile Lupu a avut o bogată şi rodnică activitate ctitori­ceas­că în cei 19 ani de domnie. A ri­di­cat din temelie, a reparat sau a refăcut 28 de biserici, la care se adaugă şi importante edificii lai­ce. Vasile Lupu se situează ast­fel, după Ştefan cel Mare şi Sfânt, între ctitorii principali din Moldova.

Ctitor de cultură românească medievală

De numele său se leagă unul din­tre cele mai importante gesturi culturale din istoria Ţărilor Ro­mâne, şi anume introducerea ti­parului în Moldova, contri­bu­ind prin aceasta la o deschidere fă­ră precedent a culturii scrise. Pri­ma tipăritură ieşită de sub teas­curile tiparniţei instalate la „Trei Ierarhi“ a fost „Decretul si­no­­dal“ (hotărârile Sinodului de la Iaşi din anul 1642), tipărit la 20 decembrie 1642.1

Dacă amintim de gesturi cul­tu­­rale, atunci este absolut necesar să menţionăm şi un alt fapt, cru­cial pentru viitorul cultural al Moldovei şi nu numai: Vasile Lu­pu a susţinut, din bani proprii, învăţământul, de numele său legându-se înfiinţarea şi func­ţionarea a 20 de şcoli, precum şi a cunoscutei „Academii va­­siliene“ de la Iaşi, precursoa­rea instituţiilor de învăţământ su­perior din Moldova, la condu­ce­­rea căreia va fi adus Sofronie Pociaţki, rectorul colegiului din Kiev.2

Într-o vreme în care judecă­ţi­le se făceau după evaluări su­biec­tive, acest luminat domn a pus bazele sistemului juridic ro­mâ­nesc, patronând în mod direct realizarea primului cod de legi civile în limba română - cu­nos­cuta „Pravilă a lui Vasile Lu­pu“. Tipărită tot la tiparniţa de la „Trei Ierarhi“, la 4 martie 1646, „Pra­vila“ sa a servit apoi ca mo­del pentru „Îndreptarea legii“ (Pra­­vila cea mare) a lui Matei Ba­sarab (tipărită la Târgovişte în anul 1652), realizându-se astfel prima unitate legislativă în­tre cele două ţări române.3

În vremea domniei sale, eru­di­­­tul teolog şi om de cultură mi­­tropolitul Varlaam va ti­pări, în anul 1643, celebra sa Ca­zanie („Car­te românească de în­vă­ţă­tu­ră duminecele preste an“), lu­cra­­re considerată de că­tre spe­cia­­lişti a fi avut acelaşi e­fect pentru cultura scrisă ro­mâ­neas­că, pre­cum cel pe care l-a a­vut pentru limba germană celebra Bi­blie a lui Luther (în pre­fa­ţa scri­să chiar de către Vasile Lu­pu se menţ­ionează că ea este a­dresată „că­tre toată seminţia ro­­mâ­neas­că“, o evidentă recu­noaş­tere a u­ni­tăţii de neam a tu­turor ro­mâ­ni­lor).4

Acum limba slavonă scrisă este înlocuită cu limba română

Cercetătorii acestei epoci sunt în consens cu faptul că a­cum se conturează preocuparea spe­cială pentru literatura isto­ri­că bazată, de astă dată, pe docu­men­­te şi înscrisuri, şi mult mai pu­ţin pe legende sau naraţiuni su­biective. O va face eruditul căr­­turar Grigore Ureche, care prin scrierile sale „temelnicite“ es­te considerat astăzi drept înte­me­­ietorul istoriografiei mol­do­ve­ne (În Ţara Românească va ac­ti­­va, pe aceleaşi coordonate isto­rio­­grafice, un alt nume important, eruditul Udrişte Năsturel). A­ceste scrieri pun accent pe do­ve­direa originii comune şi a u­ni­tă­ţii de neam a românilor din ce­le trei provincii istorice, unitate de­monstrată prin documente şi în­scrisuri ce nu pot fi tăgăduite. Ia­tă că avem de-a face cu un concept nou în istoriografia română - unitatea unui popor -, concept ba­zat de astă dată pe docu­men­te istorice.

Legat de acest nou concept, tre­buie amintit în acelaşi context înnoitor al epocii vasiliene că tot acum limba slavonă scrisă es­te înlocuită cu limba română, ca­re devine limba oficială în Bi­se­­rică, în cancelariile domneşti, în administraţie asigurându-se ast­fel o deplină unitate între toa­te mediile sociale. Se reali­zea­ză implicit şi un mult mai ma­re acces la literatura scrisă, lim­ba română devenind vehiculul principal de comunicare, nu nu­mai oral, ci mai ales prin toate scrierile (sau înscrisurile) ce s-au elaborat.

Este evident că în vremea lui Va­sile Vodă, în Moldova se con­tu­­rează un nou climat de viaţă şi cul­tură, climat care se concre­ti­zea­ză prin apariţia unui nou tip de învăţat, cărturarul. Văzut ca un om instruit, cu o mare dis­po­ni­bilitate faţă de nou, un model nou de umanitate cu evidente in­fluenţe renascentiste, cărtura­rul este preocupat de asimilarea a cât mai multe cunoştinţe, el es­te „un învăţat“ ce va fi respectat şi va juca un rol important în so­cie­­tatea românească din vremu­ri­le ce vor urma. El devine „domn şi biruitor al pământului şi al mării, al paserilor şi dobi­toa­celor, peştilor şi tuturor fia­re­lor“, după cum consemnează mi­tro­politul-cărturar Varlaam în pre­faţa la a sa „Carte româ­neas­că de învăţătură“.

Profund implicat în sprijinirea Ortodoxiei balcano-bizantine

Nu în ultimul rând trebuie men­ţionat şi faptul că ambiţiosul Vasile Lupu a patronat auto­ri­tar şi nemijlocit, multă vreme, via­ţa şi activitatea Ortodoxiei bal­cano-bizantine pe care a sus­ţi­nut-o materialiceşte, prin sub­stan­­ţiale danii şi sume de bani. Or­ganizarea, chiar la Iaşi (11 mar­tie - 9 decembrie 1642), a u­nui important sinod cu partici­pa­­rea reprezentanţilor de frunte ai Bisericilor Ortodoxe este doar u­nul din gesturile sale „de ur­maş al împăraţilor bizantini“, du­pă cum îl caracterizase Ni­colae Iorga.5

Chiar şi faptul că s-a stins din via­ţă la Constantinopol, la o vâr­stă onorabilă pentru acele timpuri (în anul 1661, deci la vârsta de 64 de ani), reprezintă o rară per­formanţă de longevitate pentru acele vremuri tulburi, vremuri în care finalurile de domnie (şi de viaţă) aveau, de regulă, un deznodământ tragic.

Se mai cuvine ca, la împli­ni­rea a 380 de ani de la începutul dom­niei acestui personaj isto­ric, să insistăm puţin şi asupra al­tor mo­mente semnificative ale domniei sale, cu precădere ce­­le ce vi­zea­ză realizările în do­me­niul ar­te­lor vremii. Sunt mo­men­­te de­o­s­e­bite care i-au de­ter­mi­­nat pe spe­cialişti să defi­neas­că această pe­rioadă drept „ep­o­c­a lui Vasile Lu­pu“6, a doua ca im­portanţă du­pă epoca lui Şte­fan cel Mare şi Sfânt, în ceea ce pri­veşte Mol­do­va.

Să ne reamintim deci că timp de aproape un secol şi jumătate u­niversul cultural şi artistic al Mol­dovei a fost dominat de stră­lu­citul moment de sinteză din pe­rioada Ştefan cel Mare - Petru Ra­reş - Alexandru Lăpuşneanu, con­siderată drept perioadă de cla­sicism a artei moldoveneşti. Sfâr­şitul secolului al XVII-lea şi în­ceputul secolului al XVIII-lea es­te marcat, din punct de vedere ar­tistic şi cultural, de căutarea u­nor noi forme de exprimare, noi so­l­uţii în diversele domenii ale cre­aţiei artistice, în consens cu noi­le realităţi sociale, politice, e­co­nomice sau religioase, precum şi cu influenţele venite din ariile de cultură occidentale (îndeosebi pe filieră poloneză) sau oriental-bal­canice. Aşa se face că în arhi­tec­­tură, spre exemplu, se remar­că tendinţa ca aceasta să devină mai confortabilă, mai elegantă, mai funcţională, concepte noi ca­re vor marca un moment de coti­tu­ră în arhitectura civilă moldo­ve­nească.7

Noutăţi de majoră importan­ţă se vor semnala însă în arhi­tec­­tura religioasă, cu referire di­rec­­tă la cele două monumente-  ja­lon pentru această epocă, şi a­nu­me Biserica „Trei Ierarhi“ şi Bi­serica Golia, ambele din Iaşi. Sunt două monumente impor­tan­­te pentru faptul că ele ilus­trea­­ză, cum nu se poate mai bi­ne, cele două direcţii pe care s-a în­scris mediul artistic al Mol­do­vei din acest veac al XVII-lea. Da­că Biserica „Trei Ierarhi“ (sfin­­ţită de către mitropolitul Var­laam la 16 aprilie 1638) ilus­trea­­ză moştenirea tradiţiei veni­te din epoca Ştefan - Rareş - Lă­puş­nea­nu, îmbrăcată însă într-un veş­mânt care i-a conferit apoi u­ni­citatea8, biserica Mănăstirii Go­lia (terminată în anul 1660, re­cent restaurată) s-a înscris ca ex­ponentă a noii direcţii stilistice europene, şi anume aceea a barocului.

Cu domnia lui Vasile Lupu se deschide o nouă epocă în istoria Moldovei

În pictură (murală, de icoane, de carte) se remarcă, de asemenea, mai multe tendinţe: pe de o par­te sunt zugravii locali9, con­ti­­nu­atori ai tradiţiei, apoi aflăm meş­­teri străini care vădesc ten­din­ţe răsăritene sau occidenta­le.10 Artele somptuoase11 (costu­mul de curte, broderiile, ţesă­tu­ri­le, orfevrăria, sculptura în lemn ş.a.m.d.) vor ilustra şi ele, pe de o parte, acel fast al vieţii de curte de care pomeneau mai toţi stră­­inii care au poposit în Mol­do­va vremii, iar pe de altă parte, a­celeaşi noi tendinţe care oscilau în­tre modelele occidentale sau ce­le venite din Orient. La acest fast al vieţii de curte contri­bu­iau, desigur, şi numeroasele o­biec­­te realizate din metale pre­ţi­oa­se, cele mai multe în atelierele lo­cale (la Suceava, Cotnari, Ro­man, Bacău, sau în atelierele mă­­năstireşti de la Neamţ, Put­na, Rădăuţi ş.a.), fie importate din Occident sau din ambianţa a­telierelor constantinopolitane. Re­marcabile sunt obiectele de cult (coperţile de tetraevan­ghe­li­a­­re, chivoturile, cupele, discosu­ri­le, candelele ş.a.m.d.) de o în­sem­­nată valoare artistică, ceea ce ilustrează o bună tradiţie în acest meşteşug artistic.

Această foarte succintă sinte­ză se doreşte a fi doar un re­mem­­ber despre o epocă im­por­tan­­tă din istoria neamului ro­mâ­nesc, într-o vreme în care va­lo­­rile îşi schimbă, din păcate şi foar­te superficial, configuraţia. Tem­plul valorilor morale, cultu­ra­le şi spirituale ale acestui popor şi-a pus pietrele de temelie şi s-a zidit, cu trudă şi cu sacrifi­cii, de către înaintaşii noştri. Le da­torăm cel puţin respect, dacă nu putem şi recunoştinţă. Unul din­tre aceşti „ziditori“ de valori a fost şi domnul Moldovei Vasile Lu­pu, cel ale cărui fapte vor des­chi­de o nouă şi lungă perioadă în viaţa spirituală şi culturală a Mol­dovei, primul pas pe care so­cie­­tatea medievală românească îl face spre societatea modernă.

28 de monumente au fost ridicate, refăcute sau reparate de Vasile Lupu în domnia sa*

Note:

1 ‑În tiparniţa primită de la mi­tro­po­li­tul Petru Movilă al Kievului, cu li­te­re aduse de la Lemberg. Din a­ce­eaşi tiparniţă vor mai ieşi „Şiapte tai­ne a besearicii“ (8 noiembrie 1644), „Răspunsul la catehismul cal­vinesc“ (1645), „Sfânta pravilă a Be­searicii“ (24 februarie 1649) ş.a.

2 ‑Aici se vor preda gramatica, retori­ca, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, teologia, latina, grea­ca, slavona; printre „studenţi“ va figura şi Nicolae Milescu Spă­ta­rul, ilustrul om de cultură al epocii.

3 ‑Pravila cuprinde 2 părţi: prima se re­feră la viaţa agricolă, fiind co­pi­a­­tă după o legiuire bizantină din se­­co­lul al VIII-lea, a doua este un Cod pe­nal tradus după lucrarea ju­ristului italian Prosper Farina­c­cius, „Pra­tis Theoreticae crimina­lis“, ti­păr­ită la Lyon în anul 1616. Di­mi­trie Cantemir arată că până la Va­si­le Lupu judecăţile se fă­ceau „du­pă obiceiuri“.

4 ‑Până la începutul secolului al XIX-lea se editaseră 15 ediţii. A pa­tro­nat, ca un veritabil mecena, ac­ti­vi­tăţi care au configurat o ve­ri­­tabilă e­­pocă în arta şi cultura ro­­­mâ­neas­că, deschizând drumu­ri­le spre ori­zon­­­turile culturii ro­mâ­neşti moder­ne.

5 ‑Potrivit lui Nicolae Iorga („Bizanţ du­pă Bizanţ“), Vasile Lupu va juca un rol primordial în organizarea şi con­ducerea vieţii religioase pe o a­rie ce se întindea de la sud de Du­nă­re până în Gruzia, Anatolia, E­gipt, Muntele Athos, el ajungând să guverneze „toată biserica“ cu ce­le patru Patriarhii ortodoxe, impu­nând reguli stricte de conduită şi ad­ministrare a fondurilor.

6 ‑Vezi Ana Dobjanschi, Victor Si­mi­on, „Arta în epoca lui Vasile Lupu“, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979.

7 ‑Documente de epocă descriu curtea do­m­nească de la Iaşi ca fiind cel mai mare ansamblu civil din istoria de până atunci a Moldovei, bene­fi­ci­ind de multe comodităţi şi „mo­der­nităţi“. A ars la 20 aprilie 1723, fi­ind refăcută în repetate rânduri, pâ­nă la demolarea sa definitivă. A se vedea în „Nota“ din final o sinte­ză a activităţilor ctitoriceşti din a­cea vreme.

8 ‑Se acceptă, în general, originea ar­mea­no-georgiană a repertoriului său ornamental.

9 ‑Nicolae Zugravul „cel bătrân“ (fo­lo­sit de Vasile Lupu şi ca agent diplo­ma­­tic), Ştefan, Matei, fiul lui Ioan, Gli­gorie Cornescu ş.a. Lor li se a­lă­tu­ră ilustratorii de carte ce duc mai departe tradiţia „şcolii“ lui A­nas­­tasie Crimca: Ivanco din Ră­dă­uţi, Sidor din Bădeuţi ş.a., sau în mai noua tehnică a gravurii de car­te cum a fost acel „Ilia“- călugărul de la Neamţ.

10 ‑Din Rusia, Sidor Pospeev, Deiko Ia­­covlev, Pronka Nikitin, Iakov Ga­­vrilov, sau din Polonia, „Maler Ba­raski“ ş.a.

11 ‑Curtea domnească îşi avea cro­i­to­rii săi; se aminteşte de un Ursu, cro­­itor care confecţiona veşmintele lui Vasile Lupu şi ale fratelui său, ha­t­manul Gheorghe. Blănarii îm­pre­­ună cu aurarii erau cei mai bo­gaţi negustori ai vremii, fiind fur­ni­­zorii curţii şi ai marii boierimi.