Născut la 5 aprilie 1913 în comuna Corod din judeţul Galaţi, într-o familie sacerdotală - tatăl şi bunicul fiind preoţi, urmaşi ai Brătienilor -, tânărul Ioan Sevastre a trăit o copilărie teologică sub îndrumarea acestora, după care a absolvit Liceul "D.A. Sturdza" din oraşul Tecuci (1932) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Cernăuţi în anul 1941.
După ce s-a căsătorit cu Elena Jalbă, a fost hirotonit preot la data de 1 martie 1942, slujind în parohie până la 16 noiembrie 1948, când a fost arestat şi trimis în închisoare, fără a fi judecat măcar. Condamnarea sa a venit ca o consecinţă a Ordinului 7424 din 1948 al aşa-zisului Inspectorat Regional al Siguranţei, prin care se impunea urmărirea tuturor slujitorilor bisericeşti care se bucurau mai mult de încrederea şi respectul enoriaşilor, aşa cum a fost cazul preotului Ioan Sevastre. Acuzaţia, pe cât de gravă, pe atât de nedreaptă şi injustă: uneltiri împotriva regimului socialist. Urmare a acestei sentinţe, părintele Sevastre a suferit tortură şi umilinţe extreme în cei 5 ani şi 7 luni de detenţie pe care i-a petrecut în închisorile comuniste de la Galaţi, Râmnicu Sărat, Poarta Albă, Aiud şi Gherla, după care a fost eliberat pe 18 iunie 1954, când s-a întors la păstorirea credincioşilor săi din satul natal Corod. Deşi nevinovat, a fost închis din nou între 17 ianuarie 1958 şi 1 iulie 1963, îndurând încă 5 ani şi aproape 6 luni de temniţă grea şi tratamente neomeneşti, care aveau să-i şubrezească această vremelnică existenţă pământească.
După eliberarea din închisoare, regimul comunist i-a stabilit drept domiciliu forţat comuna Jitia, din regiunea Ploieşti, judeţul (raionul) Râmnicu Sărat, actualmente în judeţul Vrancea, unde a slujit vreme de peste 26 de ani, făcându-se pildă păstoriţilor "prin cuvânt, dragoste, credinţă şi curăţie". Aici, părintele slujea "prin rotaţie" în cele două lăcaşuri de cult existente la acea vreme: la Biserica "Sfântul Dumitru" din zona de reşedinţă şi în vechea biserică închinată Sfântului Nicolae din satul Jitia de Jos. În ciuda opreliştilor impuse de stat, părintele Sevastre a reuşit să restaureze această biserică, efectuând lucrări la acoperiş şi extinzându-i spaţiul prin mărirea pridvorului, în anul 1965. Tot prin osteneala sa, lăcaşul a fost înzestrat cu icoane pe lemn, pictate în ulei, care au fost transportate în secret, de la Buzău la Jitia, între anii 1981 şi 1986, şi care se păstrează şi astăzi. O vreme, părintele a slujit şi la Mănăstirea Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, închisă în anul 1950, tot printr-un decret comunist, dar care a fost redeschisă prin insistenţele şi străduinţa sa.
Forţat să divorţeze pentru a-şi trimite copilul la şcoală
Teribila "stăpânire" socialistă avea să-şi exercite influenţa ostilă chiar şi asupra familiei preotului Sevastre, care, aflat sub observaţie permanentă, a fost nevoit să divorţeze civil de soţia sa, Elena, pentru a-şi putea trimite copilul la şcoală, acesta fiind înscris sub numele de familie al soţiei - Jalbă, pentru a nu avea de suferit pe viitor din pricina tatălui, fost deţinut politic. Cu toate acestea, doamna preoteasă a continuat să vieţuiască creştineşte alături de soţul ei preot, activând ca învăţătoare în comună. După ce vehemenţa comunismului s-a mai potolit, s-au recăsătorit în cadru legal, deşi legătura lor maritală înaintea lui Dumnezeu nu încetase în nici un moment.
Ostenit de atâtea încercări vremelnice care i-au pus la încercare fiinţa, dar care nu i-au zdruncinat credinţa cu nici un chip, preotul Ioan Sevastre a trecut la cele veşnice la data de 12 octombrie 1989 la Jitia, în mijlocul sătenilor, care l-au apreciat şi preţuit în fiecare clipă. Deşi părintele şi-a manifestat dorinţa de a fi îngropat în cimitirul bisericii istorice din satul Jitia de Jos, care datează din anul 1672, el a fost înhumat în cimitirul din satul Căţelu, comuna Glina, municipiul Bucureşti, purtând în inimă nostalgia locurilor munteneşti pe care le-a iubit şi le-a slujit cu un devotament de nespus.
În ciuda suferinţelor îndurate în cei mai bine de 11 ani de închisoare, printr-o slujire pastorală aparte, părintele a reuşit, atât cât se poate, "să se facă toate tuturor", purtându-se faţă de enoriaşii săi cu o blândeţe ieşită din comun. Atitudinea sa cu adevărat preoţească şi exemplară a stârnit admiraţia şi simpatia tuturor credincioşilor de la Jitia, care îşi vor aduce aminte totdeauna cu plăcere de părintele Ioan, "un om blajin şi cu voce stinsă, care a purtat până la sfârşitul vieţii sale, cu demnitate, urmele torturii din perioada detenţiei nedrepte".
