Un veac de la moartea lui Take Ionescu (1858-1922)

Figură marcantă a politicii românești de la începutul secolului al XX-lea, Take Ionescu a fost un „mare orator, bun scriitor, fermecător în contactul cu oamenii”, după cum îl descria publicistul Constantin Graur. La un veac de la trecerea sa la Domnul, se cuvine să aducem în atenţia contemporanilor noştri câteva dintre elementele care i-au conferit acestuia statura de mare om politic.

Publicistul Constantin Graur (1877-1940) surprindea, într-un articol, în ziarul „Adevărul”, caracteristici ale omului și politicianului Take Ionescu, la un an de la moartea acestuia, pe care le-a etalat de-a lungul vieții sale: „A fost o inteligenţă vie, clară, luminoasă, cu un puternic dar de analiză şi simplificare: pătrunzând repede şi desăvârşit lucrurile cele mai complexe, le prezintă atât de simplu, încât de multe ori părea terre-â-terre. Stăpân pe-o bogată cultură, ştia atât de bine să scoată esențialul şi să-i dea pecetea personală, cu înlăturarea oricărui balast de erudiţie, încât adesea erai tentat să te întrebi dacă omul acesta a citit o carte. Adăugaţi, la aceste însuşiri, cele două elemente principale ale talentului său oratoric: vocea încântătoare, în înţelesul propriu al cuvântului, şi acel debit uimitor. Putea să trateze chestiile cele mai aride şi mai obositoare: îți făcea impresia că se joacă. Mare orator, bun scriitor, fermecător în contactul cu oamenii, de-o abilitate necomună, extrem de muncitor şi lipsit de ceea ce în terminologia curentă se cheamă «vicii», tenace în urmărirea țintei alese, dar - în general - lipsit de fanatizmul împietritor. Împins de-o ambiţie nemărginită şi susţinut de-o absolută încredere în sine... care dintre fruntaşii vieţii noastre publice a mai întrunit toate aceste daruri la o laoltă?”

Take Ionescu s-a născut la Ploiești, la 13 octombrie 1858, într-o familie aparținând acelei burghezii mijlocii a orașului. Tatăl său, Ghiță Ioan, era negustor de cereale, dar cândva a avut și o abagerie - un atelier de confecționat haine, la intrarea căruia erau agățați, pe o sârmă, pantaloni. De aceea, una dintre multele porecle ale lui Take Ionescu a fost „Șapte pantaloni”. Copilul a primit la botez numele de Dumitru, însă, peste ani, România și Europa îl vor cunoaște nu cu numele de familie, ci cu cel pe care el și l-a ales - Take Ionescu. În familia negustorului Ghiță Ioan aveau să se mai nască trei băieți: Constantin, Toma și Victor. Doi dintre ei aveau să devină ulterior personaje binecunoscute în societatea românească: Toma a urmat Medicina la Paris și a devenit unul dintre marii chirurgi ai timpului său, iar Victor a fost ziarist și deputat.

Numit în familie Dumitrache - de unde își va lua ulterior numele de Take, copilul a început educația la Ploiești, apoi a continuat la București, la prestigioasa școală de la „Sfântul Sava”. Îl aflăm, apoi, pe Take Ionescu, vreme de cinci ani, la Paris. Aici nu pierde vremea, ci învață cu nesaț, citește mult și se remarcă drept un strălucit student. În 1881 avea să-și obțină doctoratul în științele juridice şi se căsătorea cu Elisabeth Richards, o tânără născută în Anglia.

Avocat faimos şi politician

Întors în țară, Take Ionescu practică avocatura, și o face cu mult succes, ceea ce îl va transforma într-un om bogat. Dincolo de cunoștințele juridice dobândite la Paris, oratoria sa fără egal l-a făcut să devină un avocat faimos. În epocă, doar Barbu Ștefănescu Delavrancea și Nicolae Iorga puteau rivaliza cu avocatul născut la Ploiești. Peste ani, I.G. Duca avea să remarce următoarele: „Caz rar în analele oratorice, Take Ionescu a reușit să fie, deopotrivă, strălucit în elocința analitică a pretoriilor judecătorești ca și în elocința sintetică a tribunei parlamentare... oratoria lui a înălțat cugetarea și a constituit literile române”.

Pe lângă avocatură, a doua îndeletnicire a lui Take Ionescu a fost aceea de a participa la viața publică, prin activitatea sa politică. A devenit membru al PNL, însă a părăsit repede mișcarea liberală și s-a înscris în Partidul Conservator, unde Lascăr Catargiu, șeful partidului, i-a devenit protector. În cadrul mișcării conservatoare, un om de valoarea lui Take Ionescu avea să se remarce imediat, iar acest fapt a atras cooptarea sa ca ministru în guvernele Partidului Conservator. La finalul anului 1907, Take Ionescu întreprinde un demers curajos și înființează un nou partid politic, Partidul Conservator-Democrat. I se alătură un alt mare ploieștean, I.L. Caragiale, care îl va însoţi în campania organizată prin țară, pentru crearea de filiale şi câștigarea de voturi. Însă, așa cum se ştie, Caragiale a renunțat la ambițiile politice, în favoarea scrisului.

Parcursul biografiei politice a lui Take Ionescu se continuă cu afirmarea sa în lumea diplomației internaționale, odată cu izbucnirea Războaielor Balcanice, când este prezent la discuțiile de la Londra. Dar apogeul carierei sale politice are loc odată cu intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, un eveniment pentru care el militase cu toată tăria, fiind convins de împlinirea idealului României Mari. De aceea, a participat la guvernul de uniune națională, constituit la Iași, alături de Ion C. Brătianu, de regele Ferdinand și de regina Maria, în anii grei ai Marelui Război.

Odată cu semnarea armistițiului, în primăvara anului 1918, Take Ionescu a plecat la Paris, alături de alți 200 de români, cu scopul de a pleda acolo, în inima Antantei, pentru cauza României Mari. Este un ambasador neobosit al țării sale, dovedind fler diplomatic și remarcabile calități. De altfel, nu întâmplător „tigrul”, cum i se spunea liderului politic francez Georges Clemenceau, l-a numit pe Take Ionescu „un mare european”. Alături de Ion C. Brătianu, în 1919, Take Ionescu participă la procesul dificil de negociere a păcii și, mai ales, la acela de recunoaștere interna­țio­nală a actelor de unire, pe care poporul român le-a exprimat, prin voința sa - în 27 martie la Chișinău, în 28 noiembrie la Cernăuți și la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. Uneori faima și recunoașterea internațională a lui Take Ionescu l-au stânjenit pe Ion C. Brătianu, care a încercat cumva să îl pună în umbră pe politicianul conservator-democrat.

Odată încheiate tratatele de pace, Take Ionescu și-a dovedit din nou anvergura politică de factură europeană, inițiind Mica Înțelegere sau Mica Antantă, o alianță regională, încheiată în anii 1920-1921, între Cehoslovacia, România și Iugoslavia şi care își propunea să conserve tratatele de la Paris și evident granițele stabilite de acestea, dar și să împiedice pericolul reprezentat de revizionismul maghiar. Încheierea acestei alianțe, precum și acțiunile politice întreprinse de Take Ionescu la Paris, între anii 1918 și 1920, au reprezentat jaloanele viitoare ale politicii externe ale României, el fiind cel care a trasat liniile pe care diplomația românească le-a urmat în perioada interbelică.

Animatorul perioadei „deşteptărei naţionale“

Toate aceste zbateri ale politicianului Take Ionescu i-au determinat pe contemporanii săi să recunoască importanța acțiunii sale și nu întâmplător, în presa acelor ani, s-au scris rânduri precum: „Take Ionescu a fost animatorul însufleţit al perioadei eroice a deşteptărei naţionale, a fost realizatorul moral al uniunei provinciilor româneşti”. Alături de uriașa sa contribuție la procesul Marii Uniri, de reprezentarea diplomatică fără cusur la marile evenimente ale diplomației mondiale, apogeul carierei sale politice l-a reprezentat numirea ca prim-ministru al României, la sfârșitul anului 1921. E drept că guvernul condus de el nu a rezistat decât o lună, până în ziua de 19 ianuarie 1922, însă onoranta numire a fost cumva o recunoaștere a valorii sale.

Câteva luni mai târziu, aflat la Roma, în Italia, Take Ionescu moare, la 21 iunie 1922, în urma unui accident nefericit generat de consumul unor stridii infestate. Moartea sa a fost un șoc pentru clasa politică și pentru societatea românească. La acel moment, cu toții au realizat pierderea pe care țara o suferise. Regele Ferdinand, regina Maria, întreaga clasă politică i-au adus un omagiu marelui dispărut. Conform dorinței sale, Take Ionescu se odihnește la Mănăstirea Sinaia, locul în care, copil fiind, în vârstă de șase ani, se vindecase în mod miraculos de holeră. Tot călătorul care ajunge să se închine la Mănăstirea de la Sinaia trece şi pe la mormântul marelui european.

În semn de prețuire, de-a lungul timpului, lui Take Ionescu i-au fost ridicate numeroase busturi în țară, au avut loc ceremonii în cinstea sa, unde i-a fost evocată memoria cu sentimente de admirație și respect. Încheiem aceste rânduri citând dintr-un articol apărut în ziarul „Curentul”, în 24 iunie 1925: „În Panteonul României, Take Ionescu, de pe acum, şi-a luat pentru veşnicie locul. Pe lespedea de piatră din Mănăstirea de la Sinaia, lacrimile dintâi ale durerei noastre au început să se şteargă, Take Ionescu desbrăcat de contigenţele sentimentale ale vieţei pământeşti, se înalţă singur, cu tot ce reprezintă, în viaţa nepieritoare a neamului”.