Un veac românesc de vot universal

Ne aflăm la capătul a două tururi de scrutin pentru alegerile prezi­dențiale, într-o perioadă marcată de numeroase discuții pe tema procesului electoral. Un moment potrivit pentru a ne reaminti împreună că anul acesta, chiar în luna noiembrie, se împlinesc o sută de ani de la primele alegeri din România Întregită, organizate pe principiul votului universal.

În perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, și în spațiul românesc, ca în multe alte state europene, alegerile pentru camerele parlamentelor se făceau în urma votului cenzitar. Acest sistem permitea participarea la scrutine numai a celor care aveau un anumit venit anual. Națiunile mari adoptaseră principiul votului universal de timpuriu. Printre pionieri se număra Franța, în care votul universal masculin a existat încă din 1848. Olanda a introdus dreptul universal de vot pentru bărbați în 1917, iar în 1920 pentru femei. Islanda a adoptat votul universal, deopotrivă pentru bărbați și femei, în 1915, iar Luxemburg în 1919.

Tot în 1919 avea să fie aplicat pentru prima dată în istorie principiul votului universal masculin și în România, după ce în dificilul an 1917 regele Ferdinand le promisese două lucruri esențiale soldaților-țărani aflați pe front: pământ și drept de vot. A rămas celebru în istorie cuvântul rostit de rege pe 23 martie 1917, în fața soldaților din Armata a II-a, cantonați la Răcăciuni, în județul Bacău: „Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

După război, aceste două mari promisiuni au fost împlinite. Astfel, pe 2 octombrie 1919, regele Ferdinand a semnat decretul de convocare a alegerilor pentru Adunarea Deputaților și a Senatului, la care erau chemați să participe, pentru prima oară laolaltă, locuitorii Vechiului Regat al României, ai Basarabiei, ai Bucovinei și ai Transilvaniei.

Scrutinul, primul bazat pe principiul votului universal, s-a desfășurat în întâia decadă a lunii noiembrie 1919 – în zilele de 2, 3 și 4 pentru alegerea deputaților și în zilele de 7, 8 și 9 pentru alegerea senatorilor.

„Din perspectiva națiunii, înțeleasă ca formă a democrației, datele de 2-9 noiembrie 1919 sunt mai însemnate decât mult mai celebra zi de 1 Decembrie 1918, când s-a ținut adunarea de la Alba Iulia. De ce? La începutul lunii noiembrie 1919 a avut loc primul scrutin universal masculin. În mod foarte semnificativ, consacrarea juridică a României Mari va avea loc doar la 1 ianuarie 1920, după scrutinul amintit. Legile prin care Transilvania, Basarabia și Bucovina se uneau cu România au fost votate de parlamentul constituit după alegeri. Unirea nu precede alegerile, ci este o consecință a lor”, aprecia politologul Cristian Preda în volumul „Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent”.

Cum s-a votat acum un secol

Potrivit dispozițiilor oficiale, atunci au putut vota toți cetăţenii români de sex masculin care aveau împlinită vârsta de 21 de ani. Votul exprimat era „universal, egal, direct şi cu scrutin secret”. Toți bărbații care îndeplineau criteriul vârstei au primit, atunci, certificate de alegător, prin care erau anunțați unde și când să se prezinte la vot.

Am găsit un astfel de certificat de alegător în casa-muzeu din comuna Straja, din actualul județ Suceava, amenajată de un localnic pasionat - Dorin Pătrăucean. Pe lângă obiecte din gospodăria tradițională bucovineană, acesta a reușit să adune și documente vechi, parte din istoria așezării. Printre acestea și un certificat de alegător pentru alegerile în Senat, ce a aparținut săteanului Ilie Ursulean, agricultor, în vârstă de 50 de ani în 1919. Documentul a fost trimis de Biroul electoral județean Rădăuți, comuna Straja fiind atunci parte a acelui județ.

Cei care primeau certificat de alegător aveau obligația de a se prezenta la vot. În caz contrar, erau trimiși în fața judecătoriei de ocol și amendați cu o sumă de la 20 la 500 de lei. Așa se explică de ce în Arhivele Naționale, în dosarele alegerilor din 1919, există numeroase documente medicale, ale unor cetățeni care-și motivează imposibilitatea de a se prezenta la vot în ziua menționată în certificatul de alegător din cauza unor afecțiuni de care sufereau. Autoritatea Electorală Permanentă a publicat o serie de documente din aceste dosare. Printre acestea, și certificatul eliberat pe 3 noiembrie 1919 de un medic din Bălți (Basarabia), care atestă faptul că un cetățean din localitate, ­Burtman Moșca, nu se poate prezenta la vot, deoarece este „convalescent, în urma unui tifos exantematic și nu poate părăsi casa cel puțin până la 15 noiembrie 1919, fiind cu totul slăbit”.

La fel de relevantă este și motivarea pe care a trimis-o M. Lăzărescu, alegător din comuna Mănești (Prahova), președintelui secției de votare a Judecătoriei de Ocol Voinești: „Subsemnatul fiind grav bolnav de nevralgie și neputând veni la subsecțiunea de votare ce prezidați spre a vota, respectos vă rog a lua act și a dispoza cele ce veți crede de cuviință”.

Potrivit istoricului Ioan Scurtu, „ca urmare a introducerii votului universal, cadrul de desfăşurare a vieţii politice s-a extins considerabil, iar ţărănimea a devenit principala masă electorală. Numărul alegătorilor a crescut, de la 101.339, în 1912, la 4.649.163 (între timp, în 1918, se realizase Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România)”.

Româncele au primit drept de vot abia în 1938

Dacă bărbații români au beneficiat de dreptul de a vota încă din 1919, femeile s-au putut bucura de acest drept abia în 1938, dar doar cele cu „vârsta de peste 30 de ani și știutoare de carte”. Votul universal - fără discriminări de vârstă, educație, poziție socială - pentru femei a fost instituit în România 10 ani mai târziu, în 1948.

A fost un pas spre democrație și spre eliminarea tuturor discriminărilor făcut, totuși, devreme, dacă ne gândim că în Elveția femeile au primit drept de vot abia în 1971, iar în Portugalia în 1976.

În schimb, în alte țări din Europa, femeile au votat potrivit principiului votului universal de foarte timpuriu: în Finlanda din 1906, în Norvegia din 1913, în Islanda din 1915, în Austria și Danemarca din 1918, în Germania, Luxemburg și Olanda din 1919. Prima ţarǎ din lume care a acordat femeilor dreptul de a vota a fost Australia, în 1901. Azi, singurul stat din lume în care femeile nu au drept de vot este Arabia Saudită.