Am comemorat de curând doi ani de la trecerea la Domnul a celui mai cunoscut teolog ortodox francez din secolul al XX-lea şi un vechi prieten al Bisericii Ortodoxe Române. Olivier Clément, căci despre el este vorba, rămâne un reper pe harta Ortodoxiei occidentale. În acelaşi timp, opera sa uneşte, leagă, la nivelul meditaţiei teologice, Apusul de Răsărit. Apreciat cu titlul de "Doctor honoris causa" al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Olivier Clément a rămas un apropiat al României şi al românilor. Rândurile ce urmează, semnate de părintele Nicolae Bordaşiu, sunt o scurtă evocare a periplului teologului francez pe meleaguri româneşti, unde Clément a întâlnit pe marii stareţi moldoveni Ilie Cleopa şi Paisie Olaru.
Cei plecaţi dintre noi vieţuiesc împreună cu noi prin gândurile lor, prin operele şi faptele lor, pe care le-am putut cunoaşte cât au fost împreună cu noi şi prin care trecutul lor se uneşte cu prezentul nostru. De aceea a-l comemora pe Olivier Clément la doi ani de la plecarea sa la Domnul ne dă prilejul unor întâlniri sufleteşti ce scot mai mult în evidenţă anumite întâmplări cu o semnificaţie aparte.
Ceea ce aş vrea să vă relatez acum sunt numai două fapte petrecute la prima vizită în România a lui Clément Olivier împreună cu familia: unul prin care se arată dorinţa lui de a cunoaşte o viaţă monahală autentică şi profundă, şi altul evocă o întâlnire de mare valoare morală a trei mari personalităţi ale vieţii duhovniceşti de atunci în România.
Prieten cu Andrei Scrima şi părintele Stăniloae
Este cunoscut faptul că Olivier Clément a avut mare respect şi dragoste pentru Biserica Ortodoxă Română, pentru viaţa spirituală din România şi pentru personalităţile ce o reprezentau. De aceea, când l-a întâlnit pe Andrei Scrima, a căutat să afle de la el tot ce putea, căpătând o deosebită admiraţie faţă de tot ce a aflat despre mişcarea spirituală Rugul Aprins. A fost atât de surprins şi entuziasmat că într-o ţară cu regim comunist de cea mai mare asprime poate să existe o astfel de comunitate de credinţă şi curaj creştin, încât a socotit că e o datorie morală să facă aceasta cunoscută în paginile revistei "Contact". Nu s-a gândit niciodată că acest fapt ar putea contribui la agravarea situaţiei celor pe care îi admiră şi care au ajuns apoi în temniţele comuniste, unii acolo sfârşindu-şi existenţa ca mărturisitori ai lui Hristos.
Mai târziu, când l-a cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae, cu care a legat o prietenie frumoasă şi de la care a aflat mai multe elemente şi date despre viaţa spirituală a credincioşilor şi monahilor români, dorinţa lui Olivier de a cunoaşte nemijlocit, direct atât mărturiile istorice, cât şi viaţa contemporană a credincioşilor români a crescut mereu. Şi prilejul de a-şi împlini dorinţa a venit când fiica lui, Sophie, a promovat bacalaureatul. Atunci i-a oferit familiei, lui Monique şi copiilor Sophie şi Denis, un sejur în România. Şi pentru realizarea lui, a conlucrat cu mine. Venisem la studii la Paris şi ca preot am slujit la Biserica Notre Dame des Affligés din strada St. Victor, unde răspunsurile liturgice erau date de Nicolas Lossky şi familia lui. Aici venea uneori şi Olivier cu familia lui, o familie care ne-a dăruit - soţiei mele şi mie - o prietenie sinceră. Aşa se face că, atunci când au vrut să-i ofere Sofiei o bucurie după bacalaureat, au venit la noi în România.
Când au ajuns în Bucureşti, am început să facem itinerarul, care trebuia să ţină seama şi de posibilitatea de a participa a părintelui Staniloae, dar şi de dorinţa lui Olivier de a cunoaşte experienţa duhovnicească a mănăstirilor seculare, mai ales din Moldova, şi de a confrunta realitatea cu minunata istorie a neamului românesc. Din acest parcurs s-au adunat amintirile din România ale lui Olivier, din care Anca Vasiliu a publicat câteva fragmente în "Adevărul literar". Iar acum, la comemorarea a doi ani de la trecerea lui în veşnicie, ca şi cum le-am rememora împreună cu el, voi relata cele două evenimente, nu cum le-a spus el în amintiri (sau poate nu le-a spus), ci aşa cum le-am văzut eu.
Primul a fost împlinirea unei dorinţe a lui Olivier de a vedea - după expresia lui - un monastère sauvage, adică el, care văzuse atât de multe mănăstiri, ştia că peste tot pelerinii erau mai mult turişti şi că peste tot maşinile au alungat liniştea, iar lumina electrică a risipit misterul vecerniilor la lumânarea de ceară.
De aceea dorea "un monastère sauvage". Şi am ales Mănăstirea Crasna din Prahova. (Mai exista o Crasna de Gorj, unde a fost Sandu Tudor cu cei de la Rugul Aprins.) La Crasna nu se putea ajunge decât mergând pe jos. Şi dacă a dorit "un monastère sauvage", l-am condus într-acolo. Maşinile le-am lăsat într-un sat înainte de mănăstire, apoi am trecut o punte peste valea Crasnei, de unde pe o cărare pe firul apei aveam de mers vreo 3 km. Era sfârşit de iulie, după o ploaie. Totul era minunat. Şi faptul că Olivier călca în băltoace, şi faptul că dealul era brăzdat de urmele unui cutremur le mira pe Sophie şi pe o prietenă a ei, dar mai ales pe Denys când a văzut la capătul drumului o livadă de pruni care aveau trunchiurile învelite în tablă ruginită ca să-i apere de urşii care veneau să fure prune. Drumul a fost cu adevărat către o mănăstire sălbatică, unde nu se putea intra cu maşina, unde apa era luată de la izvor, nu venea de la robinet, unde lumânarea de ceară lumina peste cărţile vechi.
Am intrat în mănăstire, unde aerul era parfumat de florile unor tei, la umbra cărora părintele Nicodim a pregătit masa. Pe stareţul Ghedeon, un batrân cu barba albă, l-am întâlnit în biserica veche de sute de ani. După slujbă, Olivier a început să-i pună întrebări stareţului Ghedeon prin interpret şi să se minuneze de profunzimea şi simplitatea răspunsurilor bătrânului ce trăia în mijlocul pădurii. La întrebarea lui Olivier ce face când este obosit, stareţul a răspuns că merge să îngrijească de albine şi să înveţe de la ele. Părintele Ghedeon a murit de mult, iar Mănăstirea Crasna nu mai e ca atunci. A venit şi lumina electrică, şi încălzirea la calorifer, şi apa la robinet, dar a dat şi Bisericii Ortodoxe Române vreo cinci episcopi. Iar Olivier, până au venit alte întâmplări, nu înceta să se mire de înţelepciunea, modestia şi simplitatea părintelui Ghedeon, care cât a trăit i-a călăuzit pe viitorii episcopi ieşiţi din această mănăstire sălbatică.
Întâlnirea cu părintele Cleopa
A doua întâmplare va consemna întâlnirea "la nivel înalt", în munţii Sihlei, a lui Olivier Clément cu minunaţii părinţi duhovniceşti Paisie Olaru de la Sihla, Cleopa Ilie de la Sihăstria şi părintele Dumitru Stăniloae. Trecuseră de acum destule zile şi Olivier adunase impresii şi învăţăminte, pe care seara şi le nota pentru a nu le pierde. Am ajuns cu destulă emoţie la Sihăstria, unde, ca un patriarh, părintele Cleopa îndruma numeroasa obşte de călugări. Olivier îl ştia din auzite şi aştepta cu nerăbdare întâlnirea. Deşi eram un grup destul de numeros, părintele Cleopa a avut o seară întreagă de convorbire cu Olivier, iar pentru a doua zi, părintele Cleopa, pentru a se smeri mai mult pe sine, a propus sa urcăm muntele Sihla la schitul unde era părintele Paisie. Şi bătrân, şi înţelept, şi ascet desăvârşit. Despre el, Olivier auzise mai puţin şi, pentru a urca spre Sihla, se gândea că ar fi mai greu pentru familie, dar Monique şi copiii, împreună cu familia părintelui Staniloae s-au arătat dispuşi la "aventură". Când s-a pregătit expediţia, părintele Cleopa a avertizat pe toată lumea să-şi ia cu ce să se apere de ploaie. Toţi se uitau spre cerul unde nu era nici un nor şi nu le venea să creadă. Călăuză pe drum a fost părintele Cleopa, care ştia cărarea mai bine decât oricine, iar noi toţi în urma lui, ca oile după păstor. Şi tot drumul, care a ţinut câteva ceasuri, a vorbit, a învăţat, a explicat, a răspuns întrebărilor lui Olivier. Dar a venit şi ploaia şi cei care n-au crezut s-au udat bine.
La Schitul Sihla locuia părintele Paisie Olaru, mult mai bătrân decât părintele Cleopa, un duhovnic căutat şi la care se mărturisea şi părintele Cleopa. Era cald şi, când am ajuns noi, stătea în cerdacul chiliei. Iar când a văzut că grupul care a năvălit în liniştea Sihlei îi avea şi pe părintele Cleopa şi pe părintele Staniloae, ca şi pe părintele Ioanichie Bălan, nu mai ştia ce să facă. Ne-a adus o găleată plină cu apă, miere şi felii de lămâie. Olivier stătea şi-l privea şi nu putea aprecia ce vârstă să aibă acest pustnic uscat la trup, dar plin de vioiciune. Apoi a început sfatul înţelepţilor cu întrebări şi răspunsuri. Ce clipă minunată, ce moment înălţător să vezi aceşti uriaşi ai spiritualităţii ortodoxe împreună. Când să plecăm, după obiceiul filocalic, Olivier Clément i-a zis: Părinte, un cuvânt de învăţătură. Dar părintele Paisie, ca altădată Sfântul loan Botezatorul, i-a zis: Eu trebuie să primesc de la voi. Atât era de smerit şi de modest uriaşul duhovnic puţin la trup şi aproape orb. La stăruinţa părintelui Cleopa, l-am auzit apoi pe părintele Paisie spunând cu glas domol, aproape stins: "Menirea noastră pe pământ este să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să căutăm mântuirea".
Ziua se pleca şi ne-am întors la Sihăstria pe acelaşi drum şi călăuziţi tot de părintele Cleopa. Nu ştiu cum a însemnat Olivier Clément în amintirile lui această zi, acest moment, dar pentru mine este de neuitat. Şi am dorit să-l istorisesc ca un omagiu pentru Clément Olivier la a doua comemorare a plecării lui spre locul de întâlnire a celor drepţi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu.
" Olivier îi ştia din auzite pe părinţi şi aştepta cu nerăbdare întâlnirea. Părintele Cleopa a avut o seară întreagă de convorbire cu Olivier, iar pentru a doua zi, pentru a se smeri mai mult pe sine, a propus să urcăm muntele Sihla."
pr. prof. Nicolae Bordaşiu
