Ungerea domnitorilor români

Ceremonialul de încoronare a domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova era, în perioada de început a tinerelor state române, o expresie a independenţei şi a suveranităţii domnitorului asupra teritoriului pe care-l stăpânea. Această autonomie şi putere era exprimată prin titulatura domnitorului de "singur stăpânitor". Domnul Moldovei se numea "singur stăpânitor a toată ţara Moldovei", iar cel al Ţării Româneşti "domn stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungro-Vlahiei".

Prin aceste titulaturi şi chiar prin ceremonialul de încoronare, domnitorii români - Bogdanizii şi Muşatinii în Moldova şi Basarabii în Ţara Românească - invocau moştenirea imperială bizantină. Titulatura "IO", pe care o foloseşte şi Ştefan cel Mare în Tetraevangheliarul de la Humor, arăta că domnitorul ocupa tronul din "mila lui Dumnezeu". Titulatura domnitorilor români nu era precis stabilită. Ei nu se numea nici regi, nici împăraţi, ci erau pomeniţi când ca voievozi, principi, duci sau palatini. Cu toate acestea, ei aveau toate însemnele regalităţii.

Alegerea domnitorului în câmp, ca împăraţii romani

În perioada de relativă independenţă a Principatelor Române, ceremonialul de încoronare avea două momente: învestirea domnitorului şi încoronarea propriu-zisă.

Învestirea domnitorului avea loc în câmp, în afara cetăţii de scaun. Ştefan cel Mare a fost învestit ca domn pe câmpia numită "Direptate". La învestire participau toţi boierii, curtea domnească şi toată oastea ţării. Ceremonialul petrecut într-un spaţiu deschis şi în afara cetăţii era o moştenire de la Imperiul Roman, unde împăraţii erau numiţi în afara zidurilor Romei, pentru ca apoi să intre în cetate ca împăraţi. Un moment deosebit de important al ceremonialului era ridicarea domnitorului pe scut, semn că oastea îi era loială şi avea din acel moment puterea supremă conducătoare.

Ungerea cu mir şi încoronarea se făceau în biserică

Partea a doua şi cea mai fastuoasă a încoronării era săvârşită în Catedrala mitropolitană. Ceremonialul religios era condus de mitropolitul vremii, înconjurat de toţi episcopii, de mulţi clerici, de sfatul domnesc şi curteni. Încoronarea presupunea ungerea cu mir a domnului şi înmânarea însemnelor puterii seculare: buzduganul, sceptrul şi steagul de domnie. Ceremonialul de încoronare se desfăşura şi el după anumite reguli. Mitropolitul şi clericii îl aşteptau pe domn în faţa bisericii, de unde îl duceau în procesiune până în Sfântul Altar. Domnitorul era purtat apoi de doi episcopi în jurul Sfintei Mese de trei ori. În partea dreaptă a Prestolului, domnitorul îngenunchea şi cu capul plecat era uns de mitropolit cu mir şi i se citea rugăciunea de încoronare. După acest moment, în mijlocul bisericii, mitropolitul îi punea pe cap domnului o coroană de aur, îi înmâna sceptrul sau buzduganul, iar împreună cu postelnicul îl urca pe domn în tronul din biserică. Din acel moment, domnitorul era învestit cu toate puterile regalităţii. La curtea domnească, domnitorul primea jurămintele de credinţă ale tuturor supuşilor săi, fiind în cele din urmă aclamat şi de popor.

De la coroana regală la cuca domnească

Începând cu secolul al XVI-lea, când domnitorii români au devenit supuşi ai sultanilor otomani, ceremonia de învestitură nu se mai săvârşea în Principate, ci la reşedinţa sultanilor din Istanbul. După acest moment, domnitorii români n-au mai purtat coroana de aur, ci "cuca" sau "gugimaca", care era o căciulă din blană cu o broşă de aur şi pietre preţioase. Însemnele puterii înmânate domnitorului de sultan erau steagul verde cu semilună şi cele două "tuiuri" (cozi de cal). Ceremonialul de la Istanbul era cel mai fastuos după sărbătorile care se făceau cu ocazia numirii unui nou sultan. Domnitorul pleca de la Vlahsarai (palatul vlahilor din Constantinopol) spre reşedinţa sultanului. Aici era întâmpinat de marele vizir, care îl înştiinţa de aprobarea sultanului şi îl saluta cu noul titlu de domn. Domnitorul îmbrăca caftanul dăruit de sultan şi cerea protecţia acestuia pentru el şi familia lui. Domnitorul primea de la imbrohorul sultanului (şeful hergheliei imperiale) un cal frumos împodobit, însoţit de o suită de o sută de cavaleri, 24 de ceauşi (crainici) şi patru alergători pedestri, care ţineau scările calului. Domnul încăleca şi, împreună cu suita, defila pe străzile Istanbulului până la biserica Patriarhiei Ecumenice. Clerul, în frunte cu Patriarhul Ecumenic, îi cântau Axionul, iar în biserică era uns cu mir. La ieşire era preluat de suita otomană şi condus la Vlahsarai. A doua zi urmau felicitările ambasadorilor străini, iar în a treia zi domnitorul se înfăţişa înaintea sultanului. Domnul înainta cu capul plecat în sala sultanului şi înaintea lui îngenunchea. Sultanul îi înmâna cuca şi îi dăruia un cal împodobit cu aur şi pietre preţioase, un covor cu fire de aur şi argint, o sabie şi un buzdugan. Acest ceremonial de învestire în demnitatea de domn al Principatelor Române exprima statutul de supus faţă de Poarta Otomană. Acest lucru a însemnat şi o alterare a situaţiei juridico-politice a Ţărilor Române care deveniseră provincii, nealipite "de jure" în trupul Imperiului Otoman, dar care puteau fi considerate ca provincii de la marginea acestuia. O schimbare radicală a avut loc în anul 1860, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost primit la Istanbul ca un adevărat şef de stat, recunoscându-se de către Poartă o oarecare independenţă a Principatelor Unite sub sceptrul lui Cuza.

Mărturia călătorului Paul de Alep

Celebrul călător Paul de Alep, care împreună cu patriarhul Antiohie Macarie al III-lea a ajuns la Bucureşti în 1658, descrie o ceremonie petrecută la curtea domnitorului Mihnea al III-lea (1658-1659). La câteva zile după Paşti, "voievodul împreună cu marii boieri şi cu cei doi oaspeţi au ieşit cu mare alai şi procesiune afară din oraş, la câmp deschis, cu făclii aprinse şi meterhaneaua (formaţie de muzicanţi turci) care cânta tot felul de cântece. În câmp, domnul şi patriarhul s-au aşezat pe două scaune, s-au rugat pentru ploaie şi recoltă îmbelşugată. Atât la ducere, cât şi la întoarcere, înaintea domnitorului mergeau stării (membrii de onoare ai gărzii domneşti) urmaţi de 12 pedestraşi, şase pe o parte, şase pe cealaltă, şase turci cu costume aurite şi şase români cu căciuli împodobite cu roşu. La ducere şi la întoarcere, Domnul mergea pe jos, iar învăţătorul nostru (Patriarhul Macarie) la dreapta lui tot timpul vorbind împreună". La 30 mai, 1658, domnitorul Mihnea i-a cerut patriarhului să-l încoroneze. După terminarea ceremoniei religioase, patriarhul Macarie a ridicat pe domn, care luase numele de Mihai, şi "ajutat de căpetenia clerului l-a învestit mai întâi cu cingătoarea, apoi i-a atârnat hangherul şi apoi l-a încins cu sabia. După aceea l-a înveşmântat cu mantia de domn, care era o hlamidă de brocard, superb împodobită cu blană de samur. Şi, în locul cuşmei de samur, folosită de domnii de dinainte, i-a pus pe cap o coroană de la Istanbul... Apoi l-a binecuvântat şi l-a sărutat. Şi apoi doi episcopi l-au luat şi l-au dat în seama celor doi dregători care stăteau la uşa altarului şi ei l-au dus la scaunul domnesc".