Deoarece Estonia este una dintre ţările baltice afectate foarte mult de propaganda ateistă a regimului sovietic de după cel de-al II-lea Război Mondial, peste 30% dintre estonieni se declară areligioşi, iar alţi 30% nu se afiliază, nici măcar declarativ, unei anume tradiţii religioase din ţară. Din restul populaţiei estoniene, aproximativ 14% se declară luteran-evanghelici, iar 13% creştin-ortodocşi (potrivit CIA World Factbook, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/en.html).
Istoria tumultuoasă a teritoriului în care locuiesc estonienii a dus, din păcate, la situaţia dramatică religioasă a poporului. Chiar dacă datele statistice încadrează Estonia în rândul statelor civilizate secularizate, cu un grad înalt de bunăstare, creştinismul, fie luteran-evanghelic sau ortodox, îşi are cuvântul său în viaţa societăţii. Cei 30% care nu se afiliază vreunei religii sunt, desigur, observatori şi poate chiar simpatizanţi ai confesiunilor majoritare, numai că nu se implică activ în viaţa comunităţilor religioase.
Tradiţiile locale vorbesc despre o creştinare treptată a populaţiei estone, cauzată, în primul rând, de schimburile comerciale cu negustorii ruşi creştini. Odată cu perioada cruciadelor, cavalerii teutoni au început creştinarea forţată, în rit catolic, a populaţiei. Acest abuz de câteva secole a condus la îmbrăţişarea cu mare entuziasm a reformei luterane, care era mai pe înţelesul poporului. Pe lângă adoptarea confesiunii luterane, populaţia şi-a continuat relaţiile cu negustorii ruşi creştin-ortodocşi, urmarea acestora fiind şi adoptarea Ortodoxiei de către unii estonieni.
Prima eparhie de sine stătătoare la Talin, constituită în 1917
Odată cu încorporarea, în 1721, a ţinuturilor locuite de estonieni, în Imperiul Rus, s-au dezvoltat şi structurile bisericeşti din această zonă. Primii ani de după încorporarea ţinutului bisericile din Estland au fost sub oblăduirea locţiitorului de patriarh, apoi au trecut în eparhia Pskovului, pentru ca la sfârşitul sec. al XVIII-lea să fie alipite eparhiei Petersburgului, urmând ca în sec. al XIX-lea să fie parte a vicariatului de Riga, dependent de eparhia Petersburgului, care a devenit, la sfârşitul sec. al XIX-lea, eparhia de Riga. Prima eparhie de sine stătătoare la Revel (Talin) a fost constituită în 1917, episcopul de Revel având titulatura de vicar al arhiereului de Riga. În 1920, după ce Estonia îşi proclamase independenţa, clericii estonieni au solicitat Patriarhiei Moscovei statutul de autonomie, care le-a fost acordat pe 10 mai. Ulterior, însă, atitudinea bolşevicilor faţă de Biserică a fost atât de dură, relaţiile religioase cu Moscova devenind imposibile, fapt pentru care sinodul Bisericii Ortodoxe din Estonia a hotărât să ceară oblăduirea canonică a Patriarhiei Constantinopolului. Tomosul Patriarhului Meletie IV al Constantinopolului din 7 iulie 1923 stabileşte noul statut canonic jurisdicţional al Bisericii Ortodoxe din Estonia, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului. Urmare pactului dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, în 1940 Estonia devine parte a Uniunii Sovietice, iar jurisdicţia bisericească a Constantinopolului încetează, prin forţa împrejurărilor, urmând ca, la solicitarea Patriarhiei Moscovei, Patriarhul Constantinopolului să declare inoperant Tomosul din 1923.
De acum încolo, istoria tulbure a Estoniei şi a regimurilor care s-au succedat în perioada celui de-al II-lea Război Mondial, produce o ruptură în sânul creştinilor ortodocşi din această ţară. Adepţii jurisdicţiei Constantinopolului pleacă în exil, în frunte cu mitropolitul Alexandru, menţinând, din afara lagărului socialist, relaţiile cu Patriarhia Ecumenică, iar cei rămaşi acasă aleg singura opţiune legal posibilă - jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Evenimentele din 1989 duc, în câţiva ani, la independenţa Estoniei, iar cei care au fost în exil pot reveni în ţara lor. Aflându-se în condiţii de libertate de alegere a religiei, creştinii ortodocşi din Estonia oscilează între cele două jurisdicţii care funcţionează paralel în ţară. Situaţia confuză a fost utilizată, din păcate, în confruntarea politică dintre Talin şi Moscova, creându-se impresia apartenenţei la o jurisdicţie sau alta doar pe criteriul naţional. Situaţia nu a fost însă astfel, deoarece în ambele entităţi eparhiale ortodoxe există clerici şi credincioşi atât de naţionalitate estoniană, cât şi rusă. Actualmente, Biserica Ortodoxă care se află sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului este condusă de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Ştefan, în sinod fiind încă doi ierarhi: Preasfinţitul Episcop Ilie de Tartu şi Preasfinţitul Episcop Alexandru de Pärnu şi Saare. Biserica Ortodoxă de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei este condusă de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Kornelius.
Dovada respectării libertăţii persoanei
Apariţia, după 1991, a doritorilor revenirii la jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, cât şi reactivarea Tomosului acesteia, în anul 1996, a dus la o tensionare a relaţiilor dintre Patriarhia Moscovei şi cea a Constantinopolului, cât şi dintre adepţii celor două jurisdicţii, în teritoriu, situaţie care persistă până în ziua de astăzi.
Deşi ortodocşii estonieni sunt împărţiţi în două jurisdicţii, aceasta nu împiedică misiunea şi pastoraţia comunităţilor, care sunt foarte clar stabilite. Pastoraţia concretă nu se referă la teritorii şi zone, aşa cum s-ar putea înţelege, din păcate, din scrisorile şi declaraţiile ambelor părţi implicate, ci la persoanele umane, care au acceptat în mod liber una dintre jurisdicţii. A impune cuiva jurisdicţia, în aceste condiţii, ar constitui, cu siguranţă, o încălcare a libertăţii persoanei, chiar dacă cei care ar dori să facă acest lucru sunt de părere că oamenii pur şi simplu nu sunt bine ancoraţi în canoanele şi regulile bisericeşti. De aceea credem că în 1996, după întâlnirea delegaţiilor celor două Biserici Surori cu jurisdicţie în Estonia, s-a decis, în mod înţelept, acordarea unei perioade de timp în care estonienii ortodocşi să se decidă în care dintre jurisdicţii vor să intre. Aceasta este dovada respectării libertăţii persoanei, constituent principal al învăţăturii creştine ortodoxe (cf. canonul 8 al Sinodului III Ecumenic).
Având în vedere şi starea religioasă precară a poporului estonian, este firesc ca cele două jurisdicţii ortodoxe să nu se concureze, ci să conlucreze şi să se completeze în promovarea valorilor creştine într-o ţară atât de secularizată. Convieţuirea paşnică a ortodocşilor este singurul mod de existenţă care poate aduce roade Bisericii celei una, în esenţă, din Estonia.
