Unitatea și diversitatea. Înțelesuri ale praznicului Cincizecimii

Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, sub chipul limbilor ca de foc, peste Sfinții Apostoli adunați la rugăciune, este văzută, îndeobște, ca ziua de naștere a Bisericii în chip văzut. Căci în urma predicii înflăcărate a Sfântului Apostol Petru ca la trei mii de suflete s-au botezat (Fapte 2, 41). O zi ce a rămas întipărită nu doar în sufletele martorilor oculari ai evenimentului, căci Sfântul Pavel, ce nu trăise atunci experiența de pe drumul Damascului, la aproape 30 de ani de la acest eveniment, dorea să fie la Ierusalim în ziua Cincizecimii: „Căci Pavel hotărâse să treacă pe apă pe lângă Efes, ca să nu i se întâmple să întârzie în Asia, pentru că se grăbea să fie, dacă i-ar fi cu putință, la Ierusalim, de ziua Cincizecimii” (Fapte 20, 16).

Ziua de naștere a Bisericii reflectă, aidoma întregii perioade pascale, ideea de unitate și unicitate. Unitate pentru că, în primul rând, a avut loc în Ierusalim. Cetatea lui David era cunoscută în mentalul iudaic ca fiind nu doar „orașul păcii”, ci și locul de adunare al semințiilor lui Israel pentru a-L lăuda pe Domnul: „Ierusalimul, cel ce este zidit ca o cetate, ale cărei porţi sunt strâns unite. Că acolo s-au suit seminţiile, seminţiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude numele Domnului” (Psalmul 121, 3-4). De aceea, Pogorârea Duhului Sfânt a avut loc în Ierusalim, nu doar pentru că Apostolii au rămas acolo, la porunca Domnului, ci și pentru că nașterea Bisericii avea să arate mulțimilor adunate acolo modul adevăratei închinări în fața lui Dumnezeu. Nu în cele din urmă, unitatea este redată de faptul că mulțimea alcătuită din locuitorii iudei, dar și din „bărbații cucernici din toate neamurile de sub cer” (Fapte 2, 5), este venită pentru o mare sărbătoare iudaică ce își va schimba deplin sensul. În același timp, unitatea este intim legată de actul de întemeiere aici pe pământ a Bisericii lui Dumnezeu, lucru exprimat cel mai bine de icoana acestui praznic împărătesc. Dacă toată Săptămâna Luminată este înțeleasă din punct de vedere liturgic ca o singură zi, prin faptul că slujbele au cu preponderență același conținut ca cel din Duminica Învierii, nu este greșit să afirmăm că, prin extensie, perioada Penticostarului reflectă, de o manieră generală, nu doar biruința Vieții asupra morții, ci exprimă și alte adevăruri de credință: Hristos Domnul a predicat Apostolilor Săi și după Înviere: „Cărora S-a și înfățișat pe Sine viu, după Patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile și vorbind cele despre Împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3).

Diversitatea este afirmată de Sfântul Evanghelist Luca prin înșiruirea „tuturor neamurilor care sunt sub cer”. Credincioșii au în față o lungă listă de popoare, fiecare cu un fundament cultural și spiritual propriu, dar care, prin participarea la Cincizecime și prin ascultarea predicii Sfântului Apostol Petru, au arătat că noul Israel, poporul lui Dumnezeu, este format din iudei, dar și din păgâni. Este un semn că lumea nouă a creștinismului se năștea. Din unitatea Duhului, căci același Duh S-a pogorât peste Sfinții Apostoli (în reprezentarea iconografică este inclus și Sfântul Apostol Pavel, deși, din punct de vedere istoric, el nu a participat la acest eveniment), reiese și ideea de diversitate întemeiată pe faptul că fiecare din cei 12 Apostoli și ucenicii acestora au propovăduit în zone diferite din lumea cunoscută atunci.

Din punct de vedere liturgic, până în secolele IV-V, sărbătoarea Cincizecimii făcea referire la două evenimente: Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt, ambele fiind celebrate în aceeași zi, după cum amintea istoricul Eusebiu de Cezareea, cu prilejul trecerii la Domnul a Împăratului Constantin cel Mare († 22 mai 337): „Toate acestea s-au petrecut în marele, preacinstitul și preasfințitul praznic al Rusaliilor, care se ține la șapte săptămâni și care poartă pecetea acelei zile unice când, spun Dum­ne­zeieștile Scripturi, au avut loc și înălțarea la ceruri a Mântuitorului nostru, și coborârea printre oameni a Sfântului Duh. Așadar, într-o asemenea sărbătoare a fost învrednicit Constantin de cele arătate mai sus; iar în cea din urmă zi (pe care am putea să o numim sărbătoarea sărbătorilor, fără teamă de greșeală), pe la amiază, a fost și el înălțat la Dumnezeul său, lăsându-ne nouă, muritorilor, ceea ce avea el înrudit cu firea noastră, ca să se unească cu Dumnezeul său cu tot ce era în sufletul său mai duhovnicesc și mai încins de dragostea de Dumnezeu”. (Vita Constantini, IV, 64, 1-2). Tot Eusebiu de Cezareea caracteriza sărbătoarea Cincizecimii ca fiind „Imaginea, chipul Împărăției Cerurilor” (De sollemnitate paschali).

Mai devreme, Tertulian, apologet din secolul al II-lea, caracteriza aceste zile liturgice ca fiind „latissimum spatium”, zile ce poartă, în mod propriu, același semn al bucuriei pascale. Acestea sunt „zilele Cincizecimii”, despre care ultimul canon al Sinodului I Ecumenic reglementa în felul următor: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) duminica şi în zilele Cincizecimii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu stând ei în picioare. Un alt aspect demn de reținut este faptul că cei 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I Ecumenic au statuat ca „sinoadele să aibă loc (să se ţină) unul înaintea Patruzecimii, pentru ca, înlăturând orice puţinătate de suflet, darul să se aducă curat lui Dumnezeu; iar al doilea, cam în vremea toamnei” (canonul V). De aici se poate argumenta faptul că lucrările sinoadelor sunt recomandate a avea loc în perioada pascală (de regulă, ­înaintea sărbătorii Înălțării Domnului - canonul V al Sinodului I Ecumenic). Rugăciunea „Împărate Ceresc”, rostită la începutul fiecărei ședințe de sinod, precum și expresia biblică „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”, arată legătura Bisericii cu nașterea ei la Cincizecime.

O nouă limbă universală

Creștinismul, învățătura hristică, este, de fapt, noul limbaj al omenirii. Căci fiecare Apostol s-a dovedit nu doar un martor al Mântuitorului Hristos, ci și un mărturisitor al Lui, după cum amintea și Sfântul Vasile cel Mare: „Ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi”. Un limbaj ce exprimă atât prin cuvinte, cât mai ales prin transformarea simțirilor și a conduitei în societate, o nouă viață, cea în Hristos. Plecând din Ierusalim la casele lor, cei nou botezați au dus și ei la rândul lor, în toate colțurile lumii, mesajul unei învățături ce a schimbat lumea. Liturgic, aceasta reiese în cântările din Duminica Rusaliilor: „Când Cel Preaînalt, pogorându-Se, a amestecat limbile, a despărțit neamurile; iar când a împărțit limbile cele de foc, la o unire pe toți a chemat; și cu un glas slăvim pe Duhul cel Preasfânt” (Condacul Rusaliilor).

Dacă din punct de vedere administrativ ideea de „lingua franca” trimite inevitabil spre limba engleză și esperanto, limbă folosită în peste 120 de țări, cu un caracter neoficial, dar care se dorește a fi o limbă echitabilă pentru comunitatea interna­țională, ar trebui să avem în vedere că mesajul Învierii lui Hristos a fost propovăduit în toate limbile pământului pentru ca unitatea credinței să-i ducă pe oameni în Împărăția Cerurilor.