Duminica Vameşului şi a fariseului, denumită astfel după Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul liturgic al Triodului, un timp al efortului ascetic susţinut, o şcoală anuală a pocăinţei în care nădăjduim să învăţăm smerenia şi să ne adâncim credinţa. Toate acestea pentru a recunoaşte în noi curăţia dobândită la luminarea baptismală, iar cu fiecare ceas al slujbelor să înţelegem că sărbătoarea Învierii care ne întâmpină la finalul acestui minunat pelerinaj este mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut. Este Marele Praznic în care ne întâmpină însuşi Hristos cel Înviat.
Perioada liturgică a Triodului este o perioadă de adâncă invitaţie la asceză, căinţă şi rugăciune şi de redescoperire a felului ortodox de a fi, şi se deschide cu o vreme pregătitoare pentru Postul Mare alcătuită din Duminicile Vameşului şi a fariseului, a Fiului risipitor, a Înfricoşătoarei Judecăţi şi a Izgonirii lui Adam din Rai.
În ajunul Duminicii Vameşului şi a fariseului, la slujba Vecerniei, cartea liturgică folosită de-a lungul acestui răstimp liturgic - Triodul - îşi face prima sa apariţie, iar după începutul obişnuit al slujbei de seară, după stihirile Învierii, ne întâmpină o idomilă care ne îndeamnă "să nu ne rugăm ca fariseul fraţilor, că cel ce se înalţă pe sine se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul, prin postire strigând: Dumnezeule milostiveşte-Te peste noi, păcătoşii".
Pericopa evanghelică a acestei duminici (Luca XVIII, 10-14) ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine, parcă facil de regăsit şi în cultura în care trăim, ce ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine şi al îndreptăţirii de sine.
În săptămâna ce urmează Duminicii Vameşului şi fariseului se dezleagă total de la post, în ea noi, toţi creştinii, putând mânca în toate zilele, chiar şi miercurea şi vinerea brânză, ouă şi carne, acest lucru întâmplându-se din vechi răstimpuri, ca opoziţie la practicile incorecte ale monofiziţilor care posteau strict în timpul acestei săptămâni, iar mai târziu acest obicei a rămas, dobândind o semnificaţie diferită, suspendarea postului înscriindu-se în ciclul pregătirii treptate în vederea intrării în Postul Mare.
Cea de-a doua duminică pregătitoare Postului Mare, Duminica Fiului risipitor, dezvoltă în principal o învăţătură privitoare la căinţă, precum şi la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici. După învăţătura sinaxarului, ea a fost instituită pentru ca păcătoşii să nu cadă în deznădejde "văzându-se pe ei înşişi". Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil şi de aceea cântăm acum şi psalmul 136, al întristării: "La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion..." Acest psalm era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit pentru totdeauna cântecul omului căzut în păcat atunci când realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodată deplin satisfăcut de nimic în această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului. Acest psalm va fi cântat încă de două ori, în ultimele două Duminici, înainte de începerea postului, anunţându-ne drumul postului ca un drum al reîntoarcerii.
După Sfântul Grigorie Palama, milostivirea dumnezeiască arătată în această duminică e completată şi echilibrată de următoarea duminică, cea a Înfricoşătoarei Judecăţi, cunoscută mai ales în popor ca Duminica Lăsatului sec de carne, ce încearcă să ne aducă mai aproape de efortul duhovnicesc pe care-l aşteaptă de la noi şapte zile mai târziu. Suntem purtaţi treptat spre acest efort duhovnicesc pentru neputinţa noastră, pentru slăbiciunea noastră sufletească şi trupească. Acum urmează o săptămână în care ne vom înfrâna de la carne în toate zilele şi vom mânca doar brânză şi ouă, o săptămână de antrenament în asceza celor 40 de zile ale Postului Mare, fiind uşa de intrare în stadionul înfrânării.
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, a lăsatului sec de brânză, a fost numită de Sfinţii Părinţi şi Duminica iertării, pentru a ne arăta că nimeni nu poate intra cum se cuvine în rânduiala postului dacă nu este în pace cu semenii, pentru că de multe ori e uşor să iertăm cu buzele, superficial şi chiar puţin fariseieşte, dar e destul de greu să iertăm adevărat, din tot sufletul, dând întâietate întru toate fraţilor noştri. Cântările Vecerniei acestei duminici anunţă începutul postului, iar la sfârşitul ei cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii, într-o rânduială emoţionantă, întâlnită mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte Athos. Imnologia liturgică a acestei Duminici a Izgonirii lui Adam din Rai însumează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru post. Aflăm din cântări şi din toate stihurile citite că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru comuniunea harică cu El, iar nu pentru păcat şi pentru depărtarea de la cele sfinte şi sfinţitoare.
Perioada cea mai profundă a Triodului, perioada Postului Mare, o perioadă de participare mistică la Patima lui Hristos, este alcătuită din şase popasuri duminicale până în ziua Măritei Învieri. Dacă primele patru duminici ale Triodului se înscriu în teologia căii, următoarele duminici au ca element de relaţie problema libertăţii şi dinamismul dobândirii smereniei şi a harului dumnezeiesc, fiind invitaţi la o luptă personală şi sinceră împotriva unei înţelegeri "formale" a postirii şi a apropierii de Dumnezeu.
Duminicile din Postul Mare sunt trepte duhovniceşti ale smeritului nostru urcuş către Golgota. Astfel, urcând în cunoaşterea jertfei lui Hristos şi a semnificaţiilor mântuitoare ale Sfintelor Patimi, pătrundem taina Crucii şi a Învierii, a biruinţei asupra morţii. Astfel, toată această tristeţe a înstrăinării noastre de Dumnezeu, a pustiului din viaţa noastră se poate transforma în luminoasă prezenţă a iertării dumnezeieşti prin redobândirea bucuriei, a dorinţei şi a păcii regăsite cu Hristos, Lumina cea adevărată care luminează tuturor. Acesta este duhul adevărat al slujbelor din întreaga perioadă a Triodului.
