Valea Neagră, patria isihasmului vrâncean

Așezământul monahal Valea Neagră din comuna Nistorești, județul Vrancea, a fost prin excelență Schitul Obștilor Vrancei, simbol al religiozității răzeșilor vrânceni. Fondat de preotul Maftei din Spinești în 1755, cu binecuvântarea Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, așezământul s-a identificat pentru început cu numele acestei republici de mocani, numindu-se chiar Schitul Vrancea sau Schitul de la Vrancea.

A fost locul unde cre­dincioșii veneau la icoana făcătoare de minuni din Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, dăruită de Cuviosul Vasile, să ceară alinare în suferință, adăpost pentru bătrânii singuratici, spațiu prin care s-a luminat norodul, la Valea Neagră funcționând prima școală din Țara Vrancei. A înfruntat dispo­zițiile Regulamentului Organic și ale Legii secularizării, reușind până la venirea comuniștilor să-și păstreze munții dăruiți de obști. Închis ca mai toate schiturile din România în 1959, așe­zământul a fost redeschis oficial după 1989. Sunt câteva elemente care singularizează acest așeză­mânt monahal.

„I-am așezat cum să viețuiască viața cea sihăstrească...”

Deși aveau în preajmă celebrele mănăstiri medievale Soveja, Vizantea și Mera, moșnenii au dorit să ridice un schit independent, așa cum independentă era Țara Vrancei în cadrul Principatului Moldovei. Temători în fața expansiunii mănăstirilor aflate în vecinătatea moșiei Vrancei, deja închinată la Locurile Sfinte și Muntele Athos, vrâncenii s-au atașat de centrul isihast de la Dălhăuți - Poiana Mărului și când au dorit să ridice schit, l-au trimis pe Maftei din Spinești la Cuviosul Vasile. Iată ce spune părintele neoisihasmului pe pământ românesc despre începutul așezământului monahal din Vrancea, în Diata din 1764: „(…) Deci a venit unul dintr-înșii și mi-a spus zicând așa: «Cinstite părinte, știi că venise un preot de la Moldova, de la Vrancea, de cerea la sfinția ta să-i dai câțiva frați, că face un schit la loc de sihăstrie. Să cercăm și acolo!» Deci auzind eu acest cuvânt, i-am trimis și acolo, și au văzut, și le-a plăcut cum a fost, de vreme ce și preotul acela i-a primit cu toată bunăvoința. Și au venit și mi-au spus toate. Atunci eu chemând pe ucenici și frații mei, partea muntenească, i-am așezat cum să viețuiască viața cea sihăstrească. Și după cum se cade ca un părinte fiilor mei celor sufletești, parte muntenească, le-am dat zestrea lor, adică am împărțit averea mea fiilor mei, și rușilor, și muntenilor, după cât am putut. Și am dat fiilor mei care sunt din partea muntenească, partea lor, cărțile cele ce trebuiesc bisericii și odăjdiile cu orânduiala lor și icoanele cele mari câte patru, și le-am făcut și hrisoave de la domnul Moldovei și le-am dat lor, ca să aibă pace și milă, viețuind în țară străină; și după ce i-am așezat, le-am mai dat bani de le-am făcut chilii ca și acestora alți frați de aici (…).”

Manuscrisele de aici îmbogăţesc azi muzee şi se studiază în biblioteci

Cu binecuvântarea părintelui, vrâncenii au purces a înzestra schitul cu cele necesare traiului, donând, an după an, părți din munții și fânețele pe care le stăpâneau în devălmășie. La capătul a câteva zeci de ani, Schitul de la Valea Neagră devenise plămânul duhovnicesc al Vrancei, unde mocanii se cuminecau după ce reveneau din transhumanță. Mai târziu aduceau pruncii mai răsăriți să buchisească; unii ajungeau cântăreți bisericești și învățători, iar cei cu vocație pentru slujirea Sfântului Altar erau trimiși la seminarul din Roman. Printre aceștia s-a aflat și cel mai mare pedagog creștin român, Simion Mehedinți, al cărui tată era cântăreț la biserica fostei Mănăstiri Soveja. Formați în pepiniera spirituală a Schitului Poiana Mărului, unde viața se desfășura după un tipic de sorginte capadociană: muncă și rugăciune, monahii trimiși de cuvios la Valea Neagră au rămas credincioși principiilor vasiliene. Obișnuiți cu munca pe texte, la tradus și copiat, având și liniștea necesară, monahii au amenajat un centru al artei monahale românești, unde circulau texte din tot spațiul răsăritean și de unde plecau traduceri și litografii care îmbogățesc astăzi muzee și colecții. Unul dintre cei mai cu­noscuți monahi care s-au nevoit la schit către sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost Ilarion Dascălul. Numele său îl întâlnim pe mai multe manuscrise aflate la Biblioteca Academiei Române.

Schit cu statut privilegiat în Episcopia Romanului

Dacă Țara Vrancei era o provincie independentă în cadrul voievodatului, și schitul a fost „independent” față de Episcopia Romanului, de care depindea numai administrativ și cultic. Obștea Vrancei a înzestrat schitul cu averi, din care monahii puteau să obțină pâinea cea de toate zilele, dar a instituit reguli precise: au hotărât ca egumenul schitului să fie ales de obște și recunoscut de Episcopia Romanului, iar averile să fie administrate de obști. Starețul schitului era ales de membrii epitropiei dintre monahi și trimis la episcopie pentru confirmare. La începutul secolului trecut, schitul era condus de o epitropie formată din trei persoane: unul numit de stat prin Ministerul Cultelor, al doilea numit de Casa Bisericii și al treilea numit de obștea Vrancei. Statutul de organizare era așa de bine înrădăcinat, încât aplicarea Regulamentului Organic nu s-a putut face, cum nu s-a putut aplica nici secularizarea din 1863, întrucât sutele de hectare de pădure a munților apar­țineau de drept obștilor, schitul lua doar uzufructul. Acest lucru a ținut până la venirea comu­niștilor, care au confiscat averea schitului - munții mocanilor - și în 1959 au pus lacăt pe poarta așezământului. La începutul anilor ‘50, monahii au fost trimiși la alte mănăstiri, iar la Valea Neagră au fost aduse monahii. În a doua parte a secolului XX, administrativ Vrancea a trecut la Episcopia Buzăului și după 1989 episcopia a redeschis schitul, pe care l-a transformat în mănăstire, amenajând un paraclis cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt” și o casă pentru pelerini. În ciuda anilor care s-au scurs, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” dă mărturie despre epoca de început, păstrând arhitectura veacului al XVIII-lea. Măiestriei lemnarilor care au ridicat biserica şi sculptat catapeteasma i s-a adăugat arta pictorilor. Catapeteasma bisericii din Valea Neagră anticipează prin vivacitatea culorilor lumina care emană din picturi şi măiestria artistului, ce amestecă pictură naivă cu pictură bisericească elaborată, catapetesmele de influenţă rusească de la bisericile Schitului Poiana Mărului.