Data naşterii lui Vasile Alecsandri (1821-1890) nu ne este cunoscută cu exactitate. S-au avansat trei păreri diferite. Astfel, s-a stabilit că poetul s-a născut pe 21 iulie 1821, deşi această mărturie este contrazisă de actul de căsătorie care atestă data de 1 iulie 1821. Cea de-a treia dată, 14 iunie 1821, a fost inventată de el însuşi pentru a se putea înscrie la studiile liceale, neavând încă vârsta corespunzătoare de 16 ani.
Tatăl său, medelnicerul Vasile, va ocupa, începând cu 1845, funcţia de vornic. Mama sa, Elena, era fiica pitarului Dumitrache Cozoni din Târgu Ocna. Alecsandri a plecat din lumea aceasta pe 22 august 1890, la Mirceşti.
Vasile Alecsandri s-a născut în Bacău, unde îşi va şi începe studiile sub atenta supraveghere a unui dascăl grec, rămas necunoscut, şi a călugărului maramureşean Gherman Vida. Aici face cunoştinţă cu viitorul om politic Mihail Kogălniceanu. Între 1828 şi 1834, Alecsandri studiază la un pension francez, avându-i colegi pe Kogălniceanu şi Matei Millo. Începând cu 1834, deţine primul său rang boieresc, cel de comis. Lucrul acesta nu trebuie să ne surprindă prea mult, chiar dacă Alecsandri avea, în momentul căpătării rangului doar 13 ani. Erau vremuri în care accesul în funcţii boiereşti nu era împiedicat de vârsta prea fragedă. În aceeaşi lună în care este numit comis, Alecsandri pleacă la studii în Franţa. Aici îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Medicină, pe care o abandonează în curând, înscriindu-se apoi la Facultatea de Drept. Nici pe aceasta nu o va absolvi, spre dezamăgirea tatălui său, care spera că fiul său să urmeze o carieră ca inginer sau măcar să-şi definitiveze studiile alese.
Rimele jocului politic
Vasile Alecsandri a fost un om politic de anvergură al vremii sale, fiind implicat în majoritatea evenimentelor cruciale petrecute atunci în România. A sprijinit Revoluţia de la 1848, ajungând un adevărat lider spiritual al acesteia şi a încurajat Unirea Principatelor. Mai târziu, este unul dintre apropiaţii curţii regale, îndeplinind paralel şi funcţia de ministru al României la Paris. Premiile primite pentru poezie au fost numeroase, iar elogiile s-au făcut simţite şi peste hotare, mai ales în Franţa, unde i s-au organizat sărbătoriri solemne de către societatea locală a poeţilor. Peste tot a predominat sinceritatea sa, rămânând un om modest în ciuda succeselor sale. A fost şi o persoană milostivă, eliberând toţi romii care erau sclavi pe moşia sa, după moartea tatălui său, un gest foarte nobil al vremii. Totodată, deşi deţinea un rang boieresc, Alecsandri nu se sfia să îi atace pe parveniţii societăţii. În acest sens, a publicat nouă scrisori către un prieten imaginar, în care îşi manifesta critica la adresa celor care doresc să pară mai mult decât sunt. „Precum vezi, amice, societatea noastră prezintă o varietate foarte curioasă de tipuri bune de studiat. În ea domneşte vanitatea, care exclude egalitatea, însă acel defect ridicol este mult mai aparent în generaţia nouă decât în bătrâni. Părinţii noştri păstrează încă obiceiurile simple din vechime, credinţele strămoşeşti şi o patriarhală indulgenţă către mai micii lor; cuconaşii însă, crescuţi sub varga dascălilor greci, sunt de o fudulie de parveniţi fără margini. Cei din starea întâi consideră drept ciocoi pe toţi cei ce se înşiră după dânşii. Cei din starea a doua numesc ciocoi pe acei din starea a treia, aceştia la rândul lor ciocoiesc pe nenorociţii de mai jos, şi poporul, mai cu minte, îi egalează pe toţi cu aceeaşi poreclă“ („Cele mai frumoase scrisori“, Biblioteca pentru toţi, 1972, pp. 4-5). Vasile Alecsandri nu a avut doar prieteni printre oamenii politici ai vremii. Mulţi s-au hazardat să declare că nu a reprezentat o personalitate a literaturii române, lucru de neînţeles în afara existenţei unei duşmănii ascunse. Alecsandri a plecat din lumea aceasta pe 22 august 1890, la Mirceşti.
Formele fără fond
Alecsandri nu a fost doar un poet şi un om politic luminat, ci şi un creator al teatrului românesc. A scris foarte multe piese şi a încercat să îmbunătăţească profund condiţiile artiştilor din acea vreme, dar era dezamăgit de modul în care erau tratate proiectele sale. Teatrul românesc trăia o perioadă dificilă. Alecsandri îi scria, deznădăjduit, bunului său prieten Titu Maiorescu: „Noi avem direcţii de teatru, care se preocupă numai de exploatarea publicului, avem diletanţi, ce se cred şi se proclamă artişti şi care nu au nici cea mai slabă idee de artă, avem conservatoriu de declamare, fără profesori capabili de a crea elevi... într-un cuvânt avem de toate, împodobite cu titluri mari, cu etichete sonore, dar în fond nu avem nimic care să fie la înălţimea numelui pompos pe are îl poartă. Cum să facem să avem un conservatoriu cu profesori, un teatru cu artişti?“ („Cele mai frumoase scrisori“, p. 218).
Hora Unirii…
Una dintre cele mai frumoase poezii scrise de Vasile Alecsandri este, fără îndoială, „Hora Unirii“. Aceasta a fost creată cu ocazia Unirii Principatelor şi este un elogiu profund al neamului român. „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inimă română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară duşmănia-n ţară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori şi omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Şi la viaţă cu unire,/ Şi la moarte cu-nfrăţire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi şi la durere./ Unde-s doi, puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură şi de-o seamă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume./ Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vinâ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare,/ Şi să vadă sfântul soare/ Într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frăţească/ Pe câmpia românească!“ („Poezii“, Editura Gramar, pp. 68-69) Pentru Vasile Alecsandri, orice încercare de separare a românilor în moldoveni şi munteni era fără sens. Aceştia trebuiau să fie, aşa cum spune şi Aristotel, un suflet în două trupuri. Unirea românilor nu s-a petrecut doar la un nivel pur politic, trupesc, ci şi la nivel sufletesc.
…şi vulturii săraci ai Plevnei
Alecsandri a deplâns, câţiva ani mai târziu, eroii din Războiul de Independenţă. În ciuda Unirii şi a dobândirii independenţei, durerile războiului nu s-au lăsat nevăzute. Eroii de ieri erau oamenii sărmani de astăzi pe care Alecsandri i-a zugrăvit într-un poem cutremurător. „Pe drumuri, prin oraşe, prin sate, prin zăpadă,/ Se văd, sau singurateci trecând, sau în grămadă,/ Sărmani, în haine sparte, prin care intră gerul/ Şi-n măduvă pătrunde mai crâncen decât fierul./ Goi, sarbezi, rupţi de foame şi obosiţi de trude,/ Trişti, tremurând de friguri sub frigul iernei crude/ Şi întinzând la oameni o mână tremurândă/ Ce-i astă sărăcime şi goală şi flămândă!/ Eroii de la Plevna! Iată-i! Ah! Cine-ar crede?/ Le plânge chiar de milă tot omul care-i vede,/ Şi eu plâng de ruşine... în ţara ospeţiei/ Să văd cerând pomană vitejii României!“ („Poezii“, p. 215) Suferinţa războiului nu este atât de mare pe cât cea a sărăciei îndurate după acesta.
Cântaţi, criticilor!
Într-o poezie publicată postum şi adresată criticilor săi, Vasile Alecsandri le-a lăsat acestora un îndemn foarte frumos şi practic. Încercând să respingă toate acuzele aduse, poetul le-a cerut în schimb criticilor să înceapă să îşi cânte armonios nemulţumirile. „Am scris eu multe versuri şi poate chiar prea multe,/ Dar n-am cerut la nimeni cu drag să le asculte,/ Nici mi-a trecut prin minte trufaş ca să păşesc/ În fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc./ E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine./ Apuce înainte s-ajungă cât de sus./ La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus./ Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi,/ Cântaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi!“ (Poezii, pp. 223-224)
