S-au împlinit 40 de zile de când sculptorul Vasile Gorduz a trecut în lumea îngerilor. Ucenici, colegi de breaslă, critici de artă, toţi păstrează încă vie în memorie imaginea maestrului, autor al celebrelor lucrări: „Eminescu“, „Împăratul Traian“, „Ecou“ sau „Dureroasa naştere a poporului român“. Mărturiile celor care l-au cunoscut reprezintă, dacă mai era nevoie, recunoaşterea talentului şi a intuiţiei artistice pe care Vasile Gorduz le-a lăsat în fiecare dintre operele sale.
Vasile Gorduz s-a născut la 8 octombrie 1931, în comuna Trifeşti (Orhei - Basarabia). De mic dezvoltă pasiunea pentru desen, încurajat mai întâi de învăţătorul său, iar mai apoi de profesorul pe care l-a avut la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti.
A absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti în anul 1961, unde a avut ca îndrumători pe binecunoscuţii artişti, Lucian Murnu şi Paciurea, iar în 1963 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici.
„În artă, importantă peste măsură este puterea de a vedea. Ştie toată lumea că orice portret are nas, gură, urechi, toate puse la locul cuvenit. Dar raportul dintre ele şi echilibrul care se creează între aceste componente transformă un simplu portret într-o sculptură. Deci, modul de a gândi, felul în care este purtată materia pe urmele imaginii dă calitate formei şi, în ultimă instanţă, face din această formă o sculptură viabilă“, mărturisea Vasile Gorduz.
Gorduz a realizat multe lucrări de-a lungul vieţii. Cele mai importante ar fi: „Spiritul apelor“, „Sămânţa“, „Mioriţa“, „Himera“, „Portret H. Catargi“, „Conversând cu iarba“, „Portret Cristina“; lucrări de sculptură monumentală: „Mircea Eliade“, „Petre Ţuţea“, „Ioan Alexandru“.
A participat la numeroase expoziţii în ţară şi străinătate, în urma cărora a venit şi recunoaşterea valorii sale: Premiul „Ion Andreescu“ al Academiei Române, Premiul Naţional acordat de Ministerul Culturii, Marele premiu al Uniunii Artiştilor Plastici, Premiul Prometheus, alături de soţia sa, Silvia Radu.
A fost fiu duhovnicesc al părintelui Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. După o lungă suferinţă, a trecut la cele veşnice în ziua de 12 decembrie 2008.
„Au existat proiecte pe care le-am frământat ani de zile…“
Unii cred că realizarea unei sculpturi este un fapt simplu. Te apuci şi ciopleşti sau torni în bronz şi lucrarea prinde contur de la sine. Gorduz dezminte această părere. „Au existat proiecte pe care le-am frământat ani de zile până când am reuşit să le definitivez. Un caz ar fi statuia lui Eminescu, amplasată în Montreal. Execuţia implica o mare problemă: să nu violentez delicata pagină de istorie a culturii noastre care se numeşte Eminescu. M-am apropiat de această filă de istorie cu teamă, cu grijă şi cu mare atenţie. Îmi era greu să mă hotărăsc asupra decupajului, mişcării şi drapajului. Până la urmă am ajuns la o soluţie şi am executat statuia“.
Crezul său artistic a fost exprimat de maestru în cuvinte memorabile: „Luăm şi noi parte, după puterile noastre, la descifrarea realului cu măsură şi cu bunăcuviinţă. Drumul către descifrare este ceea ce îl menţine pe om vertical. Important este să-i invităm pe privitorii lucrărilor noastre să ajungă ei înşişi să se poarte vertical. Nu e nevoie de o sculptură cu o verticalitate agresivă şi obraznică. Omul de bun simţ, care îşi judecă bine condiţia şi îşi vede limitele, se fereşte de afirmaţiile prea categorice, de manifestarea agresivă a puterii lui. E mai bine să ne purtăm verticali decât să lăsăm semne verticale. Ca oameni trecători ce suntem, încercăm să fim verticali prin spirit“.
„Bătălia pentru operă este dătătoare de puteri“
Acum, marele artist ne-a părăsit. Dar prezenţa lui o simţim atât privind lucrările lăsate, cât şi urmărind evocările calde ale celor care l-au cunoscut şi apreciat.
Fostul ambasador la UNESCO din partea României, Dan Hăulică, vorbeşte despre statura sculptorului basarabean în cuvinte elogioase: „Aşteptarea niciodată pasivă, lecţii lungi de abis l-au învăţat pe Vasile Gorduz că nu îi este îngăduit artistului autentic să nutrească duioşii parazitare faţă de propria creaţie, să întârzie nesăbuit în vreo searbădă mulţumire de sine. El ştia că bătălia pentru operă e o luptă asemenea cu aceea a lui Iacov, când îndrăzneşte să înfrunte îngerul: nedomolită, imposibil de câştigat până la capăt şi, totuşi, dătătoare de puteri, suprem întregitoare. În această spornică neoprire, i se întâmplă să ivească bogăţii pe care, oricât de lucid, el însuşi nu are cum să le prevadă. Din chipuri ce se refuză canoanelor formale, stâncoase repezişuri în calea gestului dominator, Vasile Gorduz a făcut portrete unde masa materiei fierbe de gânduri - acela al lui Petre Ţuţea, bunăoară, receptacol în care duhul să poată coborî adânc, ca într-un tumult fără nume“.
„Relaţia cu profesorul te clădea ca om şi artist“
Până nu demult, Gorduz era cel care şlefuia portrete personalităţilor istoriei şi culturii româneşti. Acum a venit rândul ucenicilor şi apropiaţilor săi să zugrăvească, deocamdată în cuvinte, chipul maestrului lor.
Despre legătura creată între mentor şi discipolii săi povesteşte Virgil Scripcariu, tânăr sculptor, fost student la clasa profesorului Gorduz: „Aş asemăna relaţia dintre învăţăcel şi Gorduz cu cea dintre ucenic şi părintele său duhovnicesc. La început eşti îndemnat la studiu după model, la înţelegerea şi gândirea formei, aşadar, la deprinderea cu seriozitate a sensurilor elementare. Eşti iniţiat într-un regim de rigurozitate extremă şi ai sentimentul că îţi sunt refuzate libertatea, originalitatea, iniţiativa, atât de dorite şi căutate în arta contemporană. Paralel, reperele artistice la care te îndeamnă Gorduz vin dintr-o zonă puternic spiritualizată, comunicând în modul cel mai evident necesitatea ancorării mesajului plastic în lumea gândurilor şi a trăirilor profunde. Această primă etapă, cel mai greu de acceptat pentru discipolul de azi, oglindeşte de fapt grija lui Gorduz de a tempera toate excesele şi a te face să asimilezi atent etapele necesare unei evoluţii fireşti. În timp, pe măsură ce maestrul îţi simte progresul, canonul rămâne undeva, în fundal, şi descoperi în profesorul tău un spirit extraordinar de vioi, ludic; te uimeşte o libertate neaşteptată, la care maestrul te poate de acum încuraja, pe bazele acumulate. Severitatea şi austeritatea senină sunt mereu vii.
Atunci când Gorduz îţi spunea: «Domnule, asta ar putea fi o sculptură!» sau «nu-i rău», puteai simţi în aceste puţine cuvinte asentimentul şi încurajarea maestrului. Relaţia cu profesorul era de natură să te clădească în primul rând ca om, apoi ca artist. Mărturisesc cu bucurie că nu am resimţit deloc descumpănirea pe care o au îndeobşte proaspeţii absolvenţi ai Universităţii de Arte. Am avut, dimpotrivă, sentimentul că maestrul meu mi-a arătat, în imensul hăţiş care este arta contemporană, drumul cel bun pe care îl pot urma cu toată încrederea“.
„La Gorduz, sculptura devine mărturisire şi rugăciune“
A trăit o viaţă închinată sculpturii, pe care a denumit-o „o pasiune ca o obligaţie. O obligaţie faţă de marea sculptură, precum şi faţă de semenii noştri“. Dragoş Neagoe, un alt ucenic care a stat în preajma artistului, a surprins preocupările duhovniceşti ale mentorului său: „Îl mărturisea pe Hristos smerit, retras în umbra sculpturilor sale. La Gorduz, sculptura devine mărturisire şi rugăciune, forma se transformă într-un psalm. De aceea, când priveşti o lucrare a maestrului, te atrage prin simplitatea, forţa interioară şi a smereniei. Citea mult, avea la inimă poezia şi literatura, dar mai dragi îi erau Psaltirea, Filocalia şi Biblia. Până în ultima clipă l-a citit pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Miracol a fost că eu şi soţia mea i-am devenit ucenici în paralel cu studenţia. Această ucenicie s-a întins pe mai mulţi ani. Când lucram, atmosfera nu era una încinsă, zgomotoasă. Simţeai pace, linişte, simplitate, concentrare, austeritate. Mâna sculptorului era condusă de cineva imaginar pe volum - Sfântul Duh - şi vedeai că era «aşezată la locul ei». Dar, ca să se smerească, ne întreba deseori: «E bine, domnuâ Dragoş?» sau «e bine, Ramona?». Dialogul între noi era, de cele mai multe ori, tăcut, prin semne, din priviri, ca nu cumva să perturbăm acea linişte sfântă ce se aşezase în timpul lucrului.
Miracol a fost că am reuşit să-i spun, înainte de a pleca: «vă iubesc şi vă mulţumesc!». Ochii albaştri, limpezi, puţin umeziţi, s-au uitat prelung la mine. Liniştea din jurul nostru nu era nici apăsătoare, nici crudă. Pentru o clipă, liniştea devenise rugăciune. Pentru ultima oară ne-am înţeles din priviri. Ştiam amândoi că peste puţin timp va pleca“.
