Vasile Voiculescu, un destin format în leagănul copilăriei

Formula „cei şase ani de acasă“ are o semnificaţie aparte în tradiţia românească, căci dincolo de conexiunea ce trimite spre bunul-simţ, un aspect extrem de semnificativ este acela care ţine şi de formarea spirituală, temei ulterior pentru o evoluţie umană sănătoasă. Un exemplu relevant în acest sens este „poetul îngerilor“ şi „medicul fără arginţi“ Vasile Voiculescu (1884-1963). Pentru spiritualitatea românească el reprezintă nu doar un extraordinar reprezentant al condeiului ce s-a manifestat în spaţiul prozei şi al poeziei, la începutul secolului al XX-lea, ci şi un trăitor profund al revelaţiei mistice, pe care a încercat s-o fixeze şi să ne-o împărtăşească prin literă şi prin logosul atemporalităţii.

Scopul acestui articol nu este însă de a vorbi despre scriitorul sau medicul Vasile Voiculescu, ci de a prezenta copilăria acestuia ca resursă inepuizabilă pentru evoluţia sa ulterioară. Fără a încerca vreo aluzie directă, este evident că din punct de vedere social şi cultural nu ne putem lăuda că ne situăm într-o zonă confortabilă. Valorile fundamentale precum adevărul, credinţa, tradiţia, familia, munca, educaţia sunt învăluite şi acoperite de repere de tip tabloid ce promovează mirajul ego-ului, al câştigului facil, al erosului şi al esteticului fără fundament spiritual. Lipsa reperelor şi a modelelor autentice este resimţită pretutindeni în spaţiul social, şi nu numai, iar avertismentul doamnei academician Zoe Dumitrescu Buşulenga că „nu se poate trăi fără modele“, caz în care riscăm să eşuăm într-o „confuzie absolut dramatică“, ar trebui să ne dea de gândit.

Pe urmele primilor paşi

Pentru a-l putea înţelege pe Vasile Voiculescu trebuie întâi să ajungi să-l cunoşti, iar acest lucru nu poate începe decât cu Pârscov, judeţul Buzău, locul naşterii sale. Aşa am ajuns în micuţa localitate buzoiană, locul identităţii celui care avea să devină poate cel mai important scriitor din spaţiul misticii româneşti.

Într-o zi toridă, în care termometrul arăta vreo 37 de grade, am călcat pragul casei memoriale Vasile Voiculescu, unde ne aştepta, în baza unei programări prealabile, doamna Fănuţa Gorgan, custodele locului. De la dânsa aflăm că imobilul aparţine de Muzeul Judeţean Buzău şi a fost reconstruit între anii 1986 şi 1989. Casa din cărămidă, cu pardoseala din scândură şi acoperişul de şindrilă, păstrează exact planul vechii aşezări, prin grija inginerului Eugen Sandu, astfel că vizitatorii au posibilitatea să cunoască în detaliu locul în care a trăit primii ani de viaţă Vasile Voiculescu.

După o scurtă prezentare a casei, ajungem chiar în camera în care a venit pe lume Vasile Voiculescu. Este o cameră autentic românească, cu obiecte tradiţionale, precum patul cu saltea cu paie, pereţi îmbrăcaţi cu covoraşe, un scaun din lemn, o roată de tors şi un dulap. Pe un raft suspendat, dar şi pe o vitrină de colţ putem admira piese din ceramică, farfurii decorative, căni şi urcioare sau icoane pe sticlă, o oglindă cu ramă de lemn. Peste toate obiectele tronează portretul mamei. „Pot spune că omul Vasile Voiculescu, în toată esenţa lui, s-a format în această casă. Totul a pornit din familie. Familia l-a format. A avut o familie foarte credincioasă, cu frică de Dumnezeu, în care mama, o femeie cu multă carte, le citea cu voce tare, ca la strană, din cărţile bisericeşti. Le citea din Vechiul şi Noul Testament. Totul a pornit numai din familie, formându-se ca un aluat. A avut o structură cu har, cu căinţă, cu frică de Dumnezeu... Oamenii care calcă pragul acestei case, în mare parte, fie că sunt cunoscători sau simpli vizitatori, povestesc aceleaşi senzaţii de linişte şi pace pe care le resimt aici. În momentul în care vin aici au o legătură cu Vasile Voiculescu, i-au citit opera, au auzit de el, vin din curiozitate... În momentul în care primesc mai multe informaţii... pleacă cu o altă viziune şi doresc să afle mai multe, ba chiar îmi promit mie, un custode, că vor citi şi că vor reveni... Sunt vizitatori care se închină de la poartă şi se descalţă la intrarea în casă. Da, sunt lucruri care se întâmplă“, este mărturisirea oferită de gazda noastră.

Aceste mărturisiri ne duc imediat cu gândul la „Confesiunile“ lui Voiculescu, publicate în „Gânduri Albe“ şi totul începe să capete sens, căci aici se găsesc fermenţii viitoarei sale creaţii. Copilăria lui Voiculescu reprezintă structura unei viitoare arhitecturi literare uimitoare. „Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale. Biblia cu Vechiul şi Noul Testament, Vieţile Sfinţilor, mineele pe care le împrumutăm lunar de la biserică“, scria V. Voiculescu în confesiunile sale.

„Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petre...“

Deşi un copil de trei anişori, înţelegea totul cu o intuiţie extraordinară. Sinapsele spirituale funcţionau la cele mai înalte cote, iar familia îl adora şi îl susţinea necondiţionat. „Biserica din casă“ - cum frumos denumeşte familia pr. prof. Gleb Kaleda - începea să dea roade. Copilul trăieşte „nostalgia paradisului pierdut“ şi experimentează cu dor „aşteptarea“. „Eram un copil de cel mult trei ani... visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare.“... „Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat?... Era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment clar şi mistic... Refăceam experienţa edenică? Eram iarăşi primul om nostalgic după paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios... Teatrul nostru cel mai scump era Liturghia şi serviciul religios din fiecare duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna Deniile Paştilor, cu marea şi minunată Vinere, când cântam prohodul. Cu luni de zile înainte îl învăţăm împreună cu mama, fără greşeală. Ocolirea bisericii, slujba triumfală a Învierii au pus pecetii indelebile pe o amintire ce n-aş vrea s-o pierd niciodată. Sunt emoţii neştirbite, a căror intensitate o simt la fel, acolo în amintire, şi astăzi. Sufletul nostru, măcar în copilărie, prinde fără să ştie placă lui sensibilă, pe Dumnezeu. Practicile religioase, cultul, fac să se contureze, să apară şi să se fixeze în conştiinţa chipul Domnului, aşa cum manipulaţiile în diverşi reactivi ajută să reiasă pe placa fotografică chipurile prinse. Altfel, misterioasa impregnare rămâne pururi negativă sau se şterge“, mărturisea V. Voiculescu.

„Cei şase ani de-acasă“ aveau să devină pentru Voiculescu, cum însuşi o recunoaşte, vasul fermentului de mai târziu, spaţiul definirii şi devenirii sale, icoană pe care nu o va abandona niciodată sau contul din care se va alimenta în permanenţă. Ruptura „dramatică“ de satul copilăriei nu va însemna abandonul de fond, ci doar o evoluţie firească a formei, drumurile mai drepte sau ocolitoare ale vieţii păstrându-şi întotdeauna, sub diferite intensităţi mesajul şi căutarea iniţială. „Toate acestea mi-au fost un fond, o comoară de unde am cheltuit şi din care am trăit după ce am plecat de acasă, de la şase ani, în şcoli printre streini“, este concluzia marelui scriitor care ar trebui să devină astăzi pentru noi un mare început.