Vasile Voiculescu zugrăvit de Mitropolitul Bartolomeu Anania

Cum era omul Vasile Voiculescu ? - iată o inspirată întrebare pusă uneori despre fiecare dintre personalitățile Rugului Aprins. Vom schița mai jos un portret, ajutați de volumul Rotonda plopilor aprinși, semnat de Valeriu Anania, viitorul Mitropolit Bartolomeu.

Scriitorul Valeriu Anania mărturisește că poate reconstitui, „în amănunt și nuanță”, primele întâlniri cu Arghezi, Blaga, Papilian ori Ion Luca, dar nu și pe aceea cu Voiculescu, semn că poetul „s-a furișat în viață, ca și-n amintiri, cu acea discreție cu care, probabil, s-a strecurat printre semeni de-a lungul unui veac de om” (vezi Rotonda plopilor aprinși, Ed. Polirom, Iași, 2009, p. 195). Această discreție nu este însă absență, ci modul ontologic propriu al unei prezențe - prima trăsătură a omului Voiculescu și, totodată, cheia ultimă a poetului și isihastului.

Portretul fizic pe care Anania îl așază în pragul capitolului are toate datele unei icoane. Voiculescu îi apare prelung la chip, uscățiv, cu fruntea inteligentă, cu barba albă pe care iarna „o neglija foarfeca”, cu o blândețe odihnitoare a feței pusă în cumpănă cu „genezele ochilor cosmici, izvorâtoare de lumi” (p. 195). Trupul firav, mersul domol, silueta sustrasă greutății - toate trimit la o iconografie creștin ortodoxă, în care materia este traversată de o lumină care nu vine din afară. Imaginea sintetică pe care memorialistul o pecetluiește la finalul descrierii este una dintre cele mai frumoase din proza românească consacrată Rugului Aprins: „... trupul firav era ca un templu pe plaur, purtat pe ape cu sufletul arzând în trestii” (p. 195).

Metafora templului pe plaur - adică pe acel strat plutitor de stuf și rădăcini al deltei - concen­trează un întreg program antropologic: fragilitatea purtătoare de sacru, mobilitatea fără dezrădăcinare, echilibrul instabil între lume și transcen­dență. Voiculescu este, pentru Mitropolitul Bartolomeu Anania, o ființă a pragului: vizibilă, dar nu situabilă; prezentă, dar deja altundeva.

Mutarea privirii de pe chip pe felul de a fi păstrează aceeași coerență a portretului. Voiculescu locuia simplu, „foarte simplu”, într-o singură odaie din propria casă, înghesuit între cărți așezate pe „două și trei rânduri” în rafturi, citea zilnic la o vârstă la care „atâția intelectuali sunt dezabuzați de lectură” (p. 196) și își purta sărăcia cu o demnitate care exclude pomana. Indicele cel mai elocvent al condiției lui materiale era „indiscreția paltonului întors, cu nasturii de-a-ndoaselea” (p. 196); iarna dormea „în căciulă și bocanci”, iar când conducta de gaze a ajuns în dreptul casei, nu a avut bani de branșament și „a continuat să sufle-n pumni”. Refuzase și pensia de onoare oferită prin prieteni din conducerea Uniunii Scriitorilor, și propunerea lui Zaharia Stancu de a-i juca o piesă la Național. Pentru Anania, această atitudine nu este capriciu, ci formă a unei alegeri spirituale: „... starea lui de sărăcie era o opțiune deliberată, ca într-un vot monahal, și se conjuga cu sentimentul demnității”  (p. 197).

Acestei sărăcii votive îi corespunde o etică a vorbirii. Nu l-a auzit niciodată „vorbind pe cineva de rău, clevetind, insinuând”; o defăimare rostită în prezența sa îl făcea să se amuze cel mult de inteligența „răutăciosului”, niciodată de adresa răutății. „Rar am întâlnit o inimă atât de castă”, scrie Anania (p. 197). Această castitate sufletească nu era însă moliciune: când o idee dreaptă era atacată cu argumentul absurdului, Voiculescu „prefera să se închidă în sine și să plece”. Bunătatea, la el, nu se opune lucidității, ci o îmblân­zește; iar demnitatea nu se hrănește din osten­tație, ci din interioritate.

Pe scriitor îl cunoaște lumea drept Voiculescu poetul, dar el însuși pretindea, ne spune Anania, să i se spună „doctorul Voiculescu” - „niciodată domnul Voiculescu și cu atât mai puțin maestrul” (p. 195). Această stăruință în propria profesie are o încărcătură care depășește cochetăria modestiei. Medicina îi cere o atenție la corp, la suferință, la pragul dintre viață și moarte - atenție care se prelungește în versul lui. Lui Valeriu Anania poetul Vasile Voiculescu îi povestește cum, în anii alergăturii de la un pacient la altul, a scris poezii „cam la repezeală, undeva, într-un local mărunt, pe un colț de masă, între două tramvaie” (p. 198). Există în această mărturisire o cheie a poeticii voiculesciene: poemul nu pretinde retragere în turnul de fildeș; el răsare în inter­stițiile vieții profesionale, în pauza dintre două vizite la bolnav. Mai târziu, scria „aproape zilnic câte o poezie, într-o adevărată năvală a inspi­rației”, transcriindu-și producțiile cele mai proaspete, „câte cinci-șase deodată” (p. 198), într-un caiet pe care îl țineau prietenii. Medicul nu s-a depărtat niciodată cu totul de poet; pe ambii îi unește aceeași disciplină.

Două spații polarizează viața literară a lui Voiculescu, așa cum o reține Anania: chilia clo­potniței Mănăstirii Antim, în care Sandu Tudor - devenit monahul Agaton, apoi Daniil - ținea, vara, „lungi și stufoase prelegeri despre doctrina palamită” (p. 196), și salonul lui Barbu Slătineanu din Cotroceni, unde, „în fiecare zi de marți, la ora 5 după-amiază” (p. 201), se aduna o „familie spirituală”. La Mănăstirea Antim a primit Vasile Voiculescu „revelația unei alte dimensiuni a spiritului” și „noile sale lecturi și meditații, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu” (p. 196). În salonul lui Barbu Slătineanu, el devenea, după amfitrion, cel mai solicitat să citească: „Cu o naturalețe vecină cu umilința” (p. 201). Tot acolo a citit, înainte ca lumea să le cunoască, povestiri care l-au așezat postum printre cei mai mari prozatori români; și tot acolo a trăit, înainte de orice consacrare critică, „bucuria intimă de a se ști prețuit” (p. 201) - bucurie discretă, fără ostentație, a unui om care nu așteaptă confirmarea epocii.

Aici se află nucleul portretului. Voiculescu, scrie Anania, „se afla în căutarea isihiei” (p. 204) - acea liniște care nu este oprire, ci „o înșu­ru­bare pe verticală, ca învârtirea iederii pe tirs”, urcuș în spirală spre înălțimea „unde se consumă Logodna contemplației poetice” (p. 204). Pentru a-i preciza statura spirituală, memorialistul recurge la o comparație tipologică: dacă Arghezi era „un religios de tip meditativ”, iar Ion Marin Sadoveanu un „ritualist aproape bigot”, Voiculescu era „un contemplativ, pe o treaptă cu mult superioară” (p. 204). Iar con­tem­plația lui era „înmănunchere a sufletului în propriul său interior” (p. 204). Distincția între cei care vorbesc despre rugăciunea inimii și cel care o trăiește este formulată cu o limpezime decisivă: „El nu numai că o căutase, dar a și dobândit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru care și vorbea atât de puțin despre experiențele lui lăuntrice”  (pp. 204-205).

În acest cuvânt - practicant - se adună întregul portret. Tăcerea despre propriul urcuș nu este pudoare retorică, ci o consecință firească a faptului dobândirii: cel care a ajuns nu mai are nevoie să descrie drumul. De aici provine, după Anania, și diferența radicală între poezia voiculesciană din perioada de inițiere (1948-1953), încă marcată de „oarecare descriptivism”, și poezia ultimă, în care „isihia îi devenise inspirația însăși” (p. 205). Anania merge până la a respinge eticheta de „poezie religioasă”: la Voiculescu „însăși rugăciunea era artă”, iar contemplația „avea drept rezultat poezia”.

Fraza cu care se închide portretul zugrăvit de Mitropolitul Bartolomeu Anania rezumă toate dimensiunile portretului într-o formulă lapidară și memorabilă: „Dacă Shakespeare ne-a lăsat poezia unui geniu, Voiculescu ne-a dăruit-o pe aceea a unui harismatic” (p. 205). Cele două categorii nu se exclud, dar nici nu se confundă. Geniul ține de un dar al firii, harisma de o lucrare a harului asupra firii.