Viaţă sfântă sub chipul nebuniei

Sfinţii bine plăcuţi lui Dumnezeu şi-au ales diferite moduri de nevoinţă. Unii s-au nevoit în mănăstiri, alţii în societate, dar toţi s-au jertfit pentru Hristos, pentru a dobândi împărăţia cerurilor. O nevoinţă mai puţin întâlnită este nebunia pentru Hristos. Nebunul pentru Hristos este un om credincios, deplin sănătos, dar care alege în mod deliberat să pară nebun, din dorinţa de a fi smerit şi de a ascunde faptele sale virtuoase. Sfântul Simeon, născut în secolul al VI-lea, în cetatea Emesei, şi prăznuit de Biserică săptămâna aceasta, pe 21 iulie, a ales şi el acest mod de nevoinţă, pentru ca toţi ceilalţi să-l socotească cu adevărat nebun, şi astfel să se apropie cât mai mult de Hristos şi de împărăţia cerurilor. Viaţa sa curată, adevărată pildă de sfinţenie şi simplitate creştină, este mărturie a slujirii lui Hristos şi vistierie nesecată a vieţii creştine autentice.

Potrivit Sinaxarelor, Sfântul Simeon a trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului bizantin Justinian. S-a născut în localitatea siriană Emesa, dintr-o familie cu stare materială şi socială deosebită. Deşi mama lui era văduvă şi foarte în vârstă, a avut grijă ca Simeon să fie educat şi bine instruit în ştiinţele vremii. Sfântul era prieten foarte apropiat cu Ioan (ulterior Sfântul Ioan Pustnicul).

A descoperit în rugăciune calea spre mănăstire

S-a împrietenit de tânăr cu Ioan, viitorul Sfânt Ioan Pustnicul, iar în jurul vârstei de 24 de ani au mers împreună într-un pelerinaj la Ierusalim. Aici, cei doi au vizitat şi s-au închinat locurilor sfinte, participând şi la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. La întoarcerea spre meleagurile natale, trecând prin Valea Ierihonului, Simeon a rămas impresionat de mănăstirile şi schiturile pe care le-a întâlnit în vecinătatea râului Iordan şi, împreună cu Ioan, s-a hotărăt să rămână în acel loc.

Uimiţi de imaginea vieţii monahale şi dorind să urmeze această cale, s-au rugat la o răscruce de drumuri pentru ca Dumnezeu să-i lumineze pentru a lua cea mai înţeleptă decizie. Trebuiau să aleagă, fie „calea care ducea la viaţă“ adică drumul care ducea spre aşezămintele monahiceşti, fie calea spre meleagurile natale. S-au rugat, iar sorţii au fost cei care au descoperit faptul că adevărata cale pe care cei doi trebuiau să o urmeze era cea a vieţii de mănăstire.

Cei care îi însoţeau au plecat spre casă, iar Simeon şi Ioan, nu după mult timp, au ajuns la mănăstirea închinată Cuviosului Gherasim. Sub purtarea de grijă a egumenului Nicon au primit haina monahală, împreună cu numeroase îndemnuri folositoare monahului creştin. La scurt timp au părăsit mănăstirea şi s-au retras în pustiu, în apropierea Mării Moarte. Aici s-au aşezat într-o chilie mai veche a unui pustnic şi au petrecut următorii ani în rugăciune, post şi priveghere şi au reuşit să treacă peste numeroasele ispite a dorului de casă.

„Trebuie să merg şi să slujesc şi mântuirii altora“

Motivat de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sunt ale aproapelui... Tuturor m-am făcut toate ca pe toţi să-i mântuiesc“ şi crezând că toate cele acumulate de dânsul în această perioadă de şedere duhovnicească ar folosi şi celorlalţi creştini, Simeon s-a hotărât să se reîntoarcă în lume. „De acum nu mai este nevoie să petrec în acest pustiu, ci trebuie să merg şi să slujesc şi mântuirii altora. Pentru că aici nu suntem decât numai noi, dar folosind altora vom avea plată cerească“.

După ce s-a despărţit de prietenul lui, Simeon a ajuns la Ierusalim, iar de aici a plecat spre Emesa şi şi-a adus aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce voieşte să fie înţeleptul în veacul acesta, să se facă nebun. Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât oamenii“. Această nebunie pentru Hristos o va transpune şi Sfântul Simeon în viaţa sa.

Lumea îl numea „călugăr nebun“

Când a intrat sfântul în Emesa, cetatea sa natală, a văzut un câine mort, zăcând la poarta cetăţii. L-a luat şi l-a dus în cetate, umblând cu el pe străzile oraşului. Toţi cei care îl vedeau îl numeau „călugăr nebun“ şi aruncau spre dânsul cu beţe şi pietre. O altă întâmplare de acest gen s-a întâmplat în biserica cetăţii unde, în timpul Liturghiei, Simeon i-a deranjat pe toţi cei adunaţi la slujbă, stârnind ilaritate şi dispreţ. Nimeni însă, din cei care îl priveau şi-l apostrofau pe sfânt, nu înţelegea faptul că sub chipul nebuniei pe care îl afişa, Simeon îşi ascundea cu multă înţelepciune şi pricepere viaţa sa cea sfântă şi îngerească în trup. Îşi masca cu smerenie şi atenţie credinţa puternică, dragostea de Hristos şi viaţa aleasă. Pentru acest fapt, Sfântul Simeon a fost numit nebun pentru Hristos.

Nu puţine au fost faptele în urma cărora a atras asupra lui numeroase jigniri, loviri sau injurii.

A prevestit marele cutremur din Antiohia

Pe lângă toate aceste fapte care atrăgeau dispreţul din partea locuitorilor cetăţii, la fel de multe şi strălucite au fost şi minunile pe care Sfântul nu a încetat să le facă. Vindecări, învieri din morţi şi numeroase alte minuni îl transformau pe Simeon în ochii multor oameni din nebun, precum părea, în sfânt şi ales al lui Hristos.

Sfântul Simeon a avut şi darul vederii mai înainte. Cu prilejul marelui cutremur de pământ în urma căruia însăşi cetatea Antiohiei a avut de suferit, cu câteva zile înainte, sfântul, luând un bici de piele şi alergând prin cetate, bătea stâlpii de piatră spunând: „Domnul îţi porunceşte să stai tare“ sau „Tu nici să stai, nici să cazi“. Într-adevăr, după cutremur, toţi aceşti stâlpi, pe care se sprijineau clădirile cetăţii, nu au avut de suferit. Prin acest semn mulţi au cunoscut faptul că şi cutremurul nu era decât o vestire proorocească a nebunului.

În acest fel trăind Sfântul, şi apropiindu-se de o vârstă înaintată, şi-a dat fericitul sfârşit. Abia după trecerea lui la cele sfinte a fost cunoscut faptul că nebunia pe care o afişa nu era decât o umbră a virtuozităţii, credinţei puternice şi smereniei curate pe care Simeon le avea.

Pentru viaţa lui curată, Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos este pomenit de Biserica Ortodoxă Română şi este consemnat în calendarul creştin în fiecare an la data de 21 iulie, alături de Cuviosul Ioan Pustnicul.