„Viaţa Sfintei Muceniţe Anastasia“ prezintă destul de puţin personajul principal. Sfânta Anastasia a fost şi o nobilă romană foarte bogată, lucru destul de rar întâlnit în rândul sfinţilor. Istoria ei inserează alte trei, mai scurte, despre personaje diferite. Sfânta este prezentă în acestea, dar are un rol atât de discret încât îţi poţi pune uşor întrebarea dacă nu cumva avem patru vieţi sub patronajul uneia singure.
Sfânta Anastasia a crescut într-o familie de rang înalt din Roma, posesoare a unei averi considerabile. Tatăl ei era în mod sigur şi membru al Senatului roman, respectat şi, evident, temut de cei din jur. În biografia Sfintei este relatat faptul că ar fi fost de origine elină, lucru destul de puţin probabil. El a stat la baza căsătoriei forţate a Sfintei Anastasia cu un tânăr care provenea dintr-o familie influentă, pe nume Pomplius. Această însoţire a fost din start o opţiune greşită, dar, cum la vremea respectivă părinţii hotărau aproape întotdeauna cu cine trebuie încheiată căsătoria copiilor, Sfânta Anastasia nu s-a putut împotrivi. Soţul ei era fermecat atât de frumuseţea ei fizică, cât şi de averea impresionantă. Observând că Sfânta Anastasia obişnuieşte să hrănească săracii şi are grijă de creştinii întemniţaţi, a închis-o cu forţa în casă. De multe ori a încercat să abuzeze fizic de ea, dar Sfânta nu se temea de bărbatul acela laş şi lipsit de orice scrupule. Trecerea ei la creştinism s-a datorat unuia dintre perceptorii avuţi în adolescenţă, pe nume Hrisogon. Atunci când acesta a fost întemniţat, a încercat să ia legătura cu el prin scrisori. Cu toate acestea, căsătoria cu Pomplius a rămas din toate punctele de vedere un eşec, lucru care a determinat-o să îl întrebe pe Hrisogon ce trebuie făcut. Acesta a îndemnat-o să aibă răbdare şi să se roage pentru mântuirea soţului ei. Atunci când Sfânta l-a întrebat dacă Pomplius se va întoarce vreodată la adevărata credinţă, Hrisogon i-a trimis următorul răspuns: „Totdeauna înaintea luminii merge întunericul, după boală se întoarce sănătatea şi după moarte se făgăduieşte viaţă. Cu un sfârşit se încheie cele potrivnice ale lumii, ca şi cele cu bună norocire, astfel încât nu prin nevoi să domnească deznădăjduirea, nici prin bucuria cea deşartă, înălţarea. Una este marea pe care umblă bărcile trupurilor noastre şi de o cârmă se conduc sufletele noastre prin înotare. Bărcile unora fiind tari, trec valurile fără vătămare, iar ale altora fiind slabe, chiar la ţărm sunt aproape de înecare, căci aproape este vremea ca să piară cei ce nu cugetă a veni la ţărm mântuitor. Iar tu, o, slujitoarea lui Hristos, cea fără de prihană, leagă-te cu tot gândul de Crucea lui Hristos şi te pregăteşte spre lucrul Domnului şi, după ce vei sluji, după dorinţa ta, cu mucenicească prăznuire, vei trece către Hristos“ (Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, p. 430). La scurtă vreme de la primirea acestei scrisori, Pomplius a fost trimis într-o ambasadă la perşi, iar corabia cu care a plecat s-a scufundat în adâncurile mării. Sfânta Anastasia era liberă să facă tot binele pe care şi-l dorea cu propria avere, la care Pomplius râvnise nesăturat atâta vreme. Având în vedere că Pomplius luase în calcul inclusiv asasinarea propriei soţii pentru a o moşteni, pedeapsa lui Dumnezeu nu a fost deloc fără raţiune. Când doreşti moartea cuiva, este mai bine să începi să te gândeşti şi la faptul că eşti tu însuţi muritor...
Hrisogon şi cele trei surori
Primele două existenţe ascunse în biografia Sfintei Anastasia sunt cele ale Sfântului Hrisogon şi surorilor care i-au găsit moaştele. După o scurtă perioadă de timp de la moartea soţului Sfintei Anastasia, Hrisogon a fost executat, iar trupul i-a fost aruncat în valurile mării. Moaştele sale au ajuns însă la un preot pe nume Zoil, care avea trei fiice: Agapi, Hionia şi Irina. Printr-o descoperire minunată, acesta a fost anunţat că Sfânta Anastasia va veni la el şi că fiicele lui vor suferi moarte mucenicească, lucru care s-a întâmplat. Sfânta Anastasia nu este prea prezentă în aceste scene de moarte martirică, lăsân-du-ni-se impresia că aici se povesteşte o altă biografie. Rolul ei a constat primordial în obţinerea trupurilor celor trei surori şi îngroparea lor. Poate şi acesta este un motiv pentru care a fost caracterizată drept o Sfântă foarte milostivă şi implicată în activităţile pentru ajutorarea aproapelui. „Sfânta Anastasia învăţase şi meşteşugul doftoriei, şi singură tămăduia pe cei răniţi şi pe mîinile sale îi purta pe aceia, care nu puteau să-şi ţină nici picioarele, nici mâinile, avându-le sfărâmate şi rănite pentru Hristos. Apoi singură le dădea acelora hrană în gură, îi adăpa şi le oblojea rănile şi bubele. Aceasta îi era ei spre mare bucurie şi veselie, de a sluji cu osârdie, ca Însuşi lui Hristos, acelora care pătimeau pentru mărturisirea numelui celui preadulce al Domnului. Pentru aceasta cu tot cugetul se îngrijea, în toate chipurile se sârguia şi întru aceasta se ostenea cu toată tăria, biruind neputinţa firii sale, cu tăria sufletului, cu bărbăţia şi cu dragostea către Dumnezu şi către cei de aproape; iar mai vârtos către Sfinţii pătimitori, care totdeauna sunt aproape de Dumnezeu, despre care zicea împreună cu David: iar mie foarte îmi sunt cinstiţi prietenii tăi, Dumnezeule“ (Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, p. 434).
Văduva Teodoti
Cea de-a treia biografie inclusă în Viaţa Sfintei Anastasia este cea a Muceniţei Teodoti. Aceasta era o simplă văduvă din regiunea Bitiniei, care a petrecut o perioadă destul de scurtă de timp împreună cu Sfânta Anastasia, dar, cu toate acestea, îi sunt dedicate câteva pasaje consistente. După trecerea la cele veşnice, o cercetează pe Sfânta Anastasia în închisoare, iar la întrebarea acesteia, cum reuşeşte să facă acest lucru, răspunde că „sufletelor mucenicilor li s-a dat acest dar deosebit de la Dumnezeu, ca, după ducerea lor de la cele pământeşti, să vină la cei care ar voi să vorbească cu dânşii şi să-i mângâie“ (Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, p. 441). Este una dintre puţinele descoperiri de acest gen însoţite de explicaţii plauzibile. Sfânta Anastasia capătă întărire din aceste descoperiri şi rezistă în închisoare mai bine de treizeci de zile fără hrană. Obişnuită să postească şi să se roage frecvent, primind întărire din descoperiri, Sfânta Anastasia a considerat această perioadă un chin mărunt.
Ce înseamnă să fii bogat...
Sfânta Anastasia a avut parte întotdeauna de ighemoni prietenoşi. Văzându-i frumuseţea şi auzind de neamul nobil din care provenea şi de bogăţiile acestuia, judecătorii erau destul de slugarnici şi încercau, fără succes, să îi facă inclusiv oferte de căsătorie. Bineînţeles că, în dese rânduri ,erau refuzaţi cât se poate de politicos, dar, uneori, Sfânta Anastasia îi lua direct la rost întrebându-i cu ce drept i se adresează într-un mod atât de ruşinos. Demnitatea nu i-a lipsit niciodată în cursul acestor anchete desfăşurate oricum într-un mod arbitrar, total nedrept. În cele din urmă, acestea au culminat cu executarea ei prin ardere, deşi, fiind nobilă romană, era normal să fie omorâtă prin decapitare. O nouă dovadă a... dreptăţii romane, dacă aceasta mai era necesară, având în vedere multitudinea de procese nedrepte. Sfânta Anastasia a fost îngropată de o femeie pe nume Apolinaria în grădina casei acesteia, iar după încetarea prigoanei lui Diocleţian i-a fost ridicată o biserică deasupra mormântului. Moaştele ei au fost aduse în cele din urmă în Constantinopol. Pilda esenţială a vieţii Sfintei Anastasia rămâne aceea a slujirii smerite. Bogăţia i-a devenit scară către cer, pentru că niciodată nu a pus-o mai presus de ajutorarea aproapelui. Nedreptăţile şi lăcomia celor din jur nu au înduplecat-o să îşi schimbe părerea, deoarece Sfânta ştia că întoarcerea la o existenţă fericită este posibilă doar în Împărăţia cerurilor. O împărăţie unde o aştepta comoara harului, neatinsă şi binecuvântată.
