Vizita Patriarhului Ecumenic Atenagora I în România - octombrie 1967

Vizita Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I (1948-1972) în România, în perioada 16-20 octombrie 1967, a fost una cu multiple semnificaţii. Era prima vizită efectuată de un patriarh ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române după obţinerea de către aceasta a autocefaliei şi ridicarea ei la rang de patriarhat. Mai mult, patriarhul Atenagora venea la un prieten şi un sprijinitor al eforturilor sale de întărire a unităţii ortodoxe şi de apropiere faţă de celelalte culte creştine, patriarhul Justinian. Vizita Sanctităţii Sale a semnificat depăşirea frontierelor artificiale pe care factorii politici încercaseră să le traseze între Bisericile ortodoxe surori în anii '50 ai veacului trecut.

Instaurarea Cortinei de Fier în Europa după al Doilea Război Mondial a avut consecinţe grave asupra vieţii Bisericii Ortodoxe, deja afectată în spaţiul rusesc de atacurile ateismului bolşevic. Majoritatea Bisericilor ortodoxe autocefale din Europa de Est intrau sub controlul sovietic, suferind aceleaşi pătimiri pe care Biserica Ortodoxă Rusă le cunoscuse cu două decenii mai devreme. Restul Bisericilor ortodoxe, aflate în "lumea liberă", au cunoscut şi ele ingerinţa politicului în viaţa lor, din partea guvernelor occidentale, în intenţia de a le mobiliza la luptă împotriva comunismului.

Războiul Rece şi raporturile dintre Bisericile ortodoxe

Pentru Ortodoxia universală, acele vremuri au fost de mari încercări şi ispite, prin fragmentarea sobornicităţii Bisericii după criterii artificiale, ce ţineau de domeniul politicului. Occidentul arăta cu degetul pe ierarhii ortodocşi de după Cortina de Fier, acuzându-i de colaboraţionism cu autorităţile comuniste, în timp ce aparatul de propagandă comunist îl acuza pe patriarhul Atenagora că este o unealtă a imperialismului american.

Atmosfera internaţională, ostilă dialogului, a împiedicat prin urmare timp de mai bine de un deceniu stabilirea unor raporturi normale între diversele părţi componente ale Bisericii Ortodoxe universale. Abia la sfârşitul anilor '50, în condiţiile "destinderii relative" dintre Est şi Vest, a fost posibilă reluarea dialogului panortodox.

Momentul era favorabil, dar în acelaşi timp complicat. Era favorabil deoarece exista în acea perioadă un curent general de opinie printre diversele Biserici şi organizaţii creştine de renaştere a vieţii spirituale şi de apropiere a oamenilor din diferite părţi ale lumii prin credinţă. Mişcarea ecumenică cunoştea un nou avânt, fapt exprimat prin mărirea considerabilă a numărului membrilor din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Dialogul ecumenic a fost dublat de reluarea ideii unităţii creştinilor, exprimată mai ales în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican II al Bisericii Catolice.

Toată această efervescenţă pe plan spiritual ajuta fără îndoială Biserica Ortodoxă, însă exista ameninţarea ca aceasta să adopte opinii şi idealuri care nu erau ale ei. Cele trei conferinţe panortodoxe de la Rhodos din 1961, 1963 şi 1964 au părut unora drept acţiuni cu caracter reactiv la fapte şi atitudini generate de alţii însă, dincolo de dezbaterile generate cu acea ocazie, vii şi azi în spaţiul ortodox, ele au constituit ocazia reluării unui dialog mutilat timp de decenii, între parteneri care-şi recunoşteau reciproc demnitatea harică şi a persoanei.

Doi patriarhi şi două Biserici-surori

Biserica Ortodoxă Română a evitat în anii â50 să atace în vreun fel Patriarhia Ecumenică şi pe patriarhul Atenagora. Chiar şi în acele vremuri grele, patriarhul Justinian a susţinut necesitatea păstrării unităţii ortodoxe şi a subliniat primatul de onoare pe care îl are Scaunul de Constantinopol în cadrul Ortodoxiei universale. Din acest motiv, deschiderea care a urmat a aflat imediat ecou la Bucureşti. Poate mai mult decât conferinţele panortodoxe de la Rhodos, unde au luat parte mai ales experţii Bisericilor, sărbătorirea jubileului de 1.000 de ani de existenţă a Athosului, în anul 1963, unde s-au adunat cea mai mare parte a întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, a însemnat expresia văzută a unităţii Bisericii. Cu acel prilej, patriarhii Atenagora şi Justinian s-au întâlnit, stabilindu-se o relaţie personală foarte apropiată între cei doi ierarhi. De altfel, mesager direct între ei era un fost ucenic al patriarhului Justinian, devenit colaborator apropiat al Sanctităţii Sale Atenagora, părintele Andrei Scrima.

Vizita din octombrie 1967 în România a patriarhului Atenagoras, parte a unui turneu pan-ortodox, a subliniat încă o dată legăturile existente între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română, precum şi vitalitatea Bisericii Ortodoxe universale. Relatarea călătoriei patriarhului ecumenic în România, apărută în presa bisericească a epocii, insista în preambulul ei tocmai pe acest lucru: "Condiţiile istorice vitrege prin care au trecut mai toate Bisericile Ortodoxe naţionale au împiedecat, este drept, până nu de multă vreme putinţa ca Ortodoxia să fie cunoscută atât în ceea ce priveşte puritatea şi vitalitatea învăţăturii ei, cât şi în ce priveşte unitatea ei dogmatică, canonică şi cultică. Identificate cu tezaurul de doctrină şi trăire al creştinismului primelor opt veacuri, când Biserica Mântuitorului era "una, sfântă, sobornicească şi apostolească", (…) Bisericile naţionale Ortodoxe au manifestat de-a lungul veacurilor lumina neîntreruptă din lumina adusă lumii de Domnul Hristos…

Între Bisericile Ortodoxe naţionale nu s-au aşezat niciodată graniţe de netrecut… Conştiente că alcătuiesc trupul permanent şi autentic al Bisericii Mântuitorului Hristos, între Bisericile Ortodoxe naţionale s-au statornicit de-a lungul istoriei relaţii de strânsă colaborare şi frăţietate, bucuriile sau necazurile uneia dintre ele constituind bucurii sau întristări pentru toate".

Această unitate sub semnul Mântuitorului este detaliată apoi de autor din punctul de vedere al organizării propriu-zise a Bisericii: "Înfrăţite cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol - Bisericile Ortodoxe au format o singură familie, socotindu-se ca nişte surori egale între ele, iar când au acordat o întâietate Bisericii de Constantinopol, aceasta a fost o întâietate de onoare, şi nu de jurisdicţie. Conducătorii şi ierarhii Bisericilor Ortodoxe au întreţinut şi au cultivat raporturi de fraţi şi de slujitori ai aceluiaşi Cap al Bisericii, aşa precum preoţii şi credincioşii tuturor Bisericilor Ortodoxe s-au socotit fraţi între ei şi fii ai aceluiaşi părinte ceresc".

Desfăşurarea vizitei patriarhului Atenagora în România s-a înscris tocmai pe aceste coordonate, după cum se exprima însuşi Sanctitatea Sa într-un mesaj adresat patriarhului român înainte de începerea vizitei: "Inima noastră se umple de sfântă şi adâncă bucurie la gândul că vom întâlni pe respectabila Voastră Preafericire şi vom schimba cu Preafericirea Voastră sărutarea comună a credinţei şi a nădejdii".

Momente memorabile ale vizitei din 1967

Vizita a început luni, 16 octombrie 1967, cu sosirea înaltului oaspete pe aeroportul Băneasa din capitala României. Aici el a fost întâmpinat de o impunătoare delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu patriarhul Justinian, care a condus delegaţia Patriarhiei Ecumenice pe Dealul Mitropoliei, unde aştepta mulţime de credincioşi.

Cei doi înalţi ierarhi au intrat în Catedrala patriarhală, unde au sărutat Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, închinându-se apoi la cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov.

După slujba doxologiei, Patriarhul Justinian a salutat sosirea în România a "Întâistătătorului Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Mamă a Ortodoxiei", după aproape 260 de ani de la ultima vizită a unui patriarh ecumenic pe teritoriul românesc: "De aceea, spunea Întâistătătorul Bisericii noastre, acordăm vizitei prezente a Sanctităţii Voastre o importanţă deosebită în istorie relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică, fapt care se reflectă în mişcătoarea dragoste cu care ierarhii, clerul şi poporul nostru întâmpină şi înconjoară pe Sanctitatea Voastră".

Preafericitul Părinte Patriarh Justinian nu a uitat să evoce marile evenimente care au marcat de-a lungul timpului raporturile dintre români şi Patriarhia Ecumenică: înfiinţarea primelor mitropolii în Moldova şi Ţara Românească, recunoaşterea pentru mitropolitul Ţării Româneşti al titlului de "exarh al plaiurilor", mai apoi al celui de "locţiitor al tronului Cezareii Capadociei", recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 şi sprijinul acordat cu prilejul creării patriarhatului românesc.

În continuare, Patriarhul Justinian a ţinut să sublinieze faptul că mlădiţa sădită cu secole în urmă a crescut neîncetat, Biserica Ortodoxă Română devenind în timp o biserică matură, aflată în raport de egalitate cu celelalte Biserici Ortodoxe, o biserică vie, interesată de unitatea ortodoxiei, de raporturile cu celelalte culte creştine şi de marile probleme ale omenirii.

În intervenţia sa, Sanctitatea Sa, Atenagora a subliniat faptul că unitatea în duh a făcut ca despărţirile după trup şi distanţă geografică să nu fie simţite.

Evocând la rându-i legăturile puternice din trecut dintre cele două biserici, Patriarhul Ecumenic a adus un elogiu "preasfintei Biserici a României, inel ales în lanţul de aur al preafrumosului corp al Bisericii Ortodoxe". Toate manifestările desfăşurate cu acest prilej au fost urmărite de mulţime de credincioşi, care au ovaţionat îmbrăţişarea frăţească a celor doi înalţi ierarhi pe treptele Palatului Patriarhal.

În zilele următoare, vizita a avut un caracter de suflet, de cunoaştere reciprocă. Sanctitatea Sa a vizitat Mănăstirea Cernica, unde a cinstit moaştele Sfântului Calinic, a fost oaspetele Parohiei "Sfântul Elefterie" din Capitală, a cercetat Mănăstirea Argeşului, oraşul Târgovişte cu Mănăstirea Dealu din apropiere, precum şi Mănăstirea Ghighiu.

Pentru patriarhul Atenagora, vizita la mănăstirile româneşti a fost o mare bucurie, având numai cuvinte de laudă pentru rânduiala acestora. De asemenea, a dus un elogiu patriarhului Justinian: "Prea Fericitul Patriarh Justinian este cunoscut în toată Ortodoxia şi în toată lumea creştină ca un mare organizator de biserică, dar în chip deosebit este cunoscut ca organizator al vieţii monahale…

În secolul acesta al XX-lea, în vremea când tehnica face atâtea progrese, ar putea crede cineva că mănăstirile nu mai au nici un rost. Eu socotesc dimpotrivă. Ele sunt dovada practică a puterii credinţei, a forţei spiritului, a bunătăţii inimilor credincioşilor…

De aceea felicităm în chip deosebit pe Preafericitul Patriarh Justinian şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, că în această epocă a tehnicii, nu numai că întreţin, dar fac să înflorească mănăstirile".

Un moment deosebit a avut loc la mănăstirea ctitorită de voievodul Neagoe Basarab la Curtea de Argeş, unde a fost evocat faptul că în 1967 s-au împlinit 450 de ani de la sfinţirea ei, realizată de un sobor de ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic Teolipt I. De asemenea, patriarhul Atenagora a fost impresionat de casa sanatorială de la Mănăstirea Dealu, gândită de patriarhul Justinian şi pentru a evita închiderea mănăstirii unde se află capul voievodului primei uniri, Mihai Viteazul. Aici, călugări şi preoţi bătrâni şi bolnavi îşi trăiau ocrotiţi senectutea.

Dialog în dragoste despre viitorul Bisericii

Ultima parte a vizitei a fost dedicată dialogului bilateral, pe marginea următoarelor chestiuni de importanţă majoră: stadiul şi perspectivele lucrărilor în vederea Sinodului Panortodox; problemele privind relaţiile cu celelalte Biserici Creştine şi poziţia Bisericii Ortodoxe în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Alături de acestea, au mai fost abordate problema aşezămintelor române de la Ierusalim şi prezenţa românească la Sfântul Munte.

Parte a unui turneu al Patriarhului Ecumenic pe la principalele Biserici Ortodoxe, vizita lui Atenagora la Bucureşti mai avea menirea să deblocheze dialogul interortodox pe marginea Sinodului şi a relaţiilor cu celelalte biserici creştine, în special cea Romano-Catolică.

În chestiunea convocării Sinodului panortodox, Biserica Ortodoxă Română adoptase o atitudine entuziastă. Conform mărturisirii patriarhului Justinian, partea română luase foarte în serios temele propuse pentru viitorul Sinod în timpul primei conferinţe de la Rhodos. Cei mai buni teologi români le analizaseră, făcuseră propuneri, iar rezultatele fuseseră deja publicate în revistele bisericeşti. Patriarhul României constata cu amărăciune că acest lucru nu a fost făcut de toată lumea, iar lucrurile tind să treneze. Cu toate acestea, partea română a manifestat înţelegere şi deschidere faţă de noile propuneri ale delegaţiei Patriarhiei Ecumenice, care propunea un nou format de pregătire a Sinodului panortodox.

Însă, în ceea ce priveşte chestiunea raporturilor cu Biserica Romano-Catolică, partea română s-a dovedit mai reţinută decât patriarhul ecumenic. Biserica Ortodoxă Română se arăta deschisă spiritului ecumenic, prin care înţelegea promovarea dialogului şi a înţelegerii dintre diferitele confesiuni creştine. Însă acest ecumenism nu însemna nici confuzia limbilor, nici o suprastructură bisericească coordonatoare, şi cu atât mai puţin o unire a Bisericilor.

După Conciliul Vatican II, Biserica Romano-Catolică promova intens ideea unirii bisericilor, iar patriarhul Atenagora era la rându-i un adept al refacerii unităţii Bisericii. Conform unui discurs ţinut la Bucureşti, el credea că Schisma din 1054 era consecinţa orgoliilor a doi oameni: cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Cerularie, şi că doi oameni, apropiaţi prin iubirea în Hristos, Sanctitatea Sa şi papa Paul al VI-lea, pot să facă să dispară o rană veche de 1.000 de ani. Această iubire a aproapelui ar fi mai puternică decât toate considerentele teologice, iar unitatea Bisericii trebuie realizată înaintea definitivării dialogului teologic. De aceea, în anul 1965, în calitate de urmaş al lui Mihail Cerularie, patriarhul Atenagora a ridicat, împreună cu papa Paul al VI-lea, anatemele aruncate cu 1.000 de ani în urmă. Gestul, spectaculos în sine, nu a întrunit adeziunea tuturor ortodocşilor, lucru accentuat de continuarea pretenţiilor Bisericii Romano-Catolice de unică depozitară a adevărului lui Hristos şi de ideea realizării unităţii Bisericii prin câte de uniaţie.

În acest caz, partea română a arătat patriarhului Atenagora că este disponibilă la dialog, însă respingea pretenţiile catolice şi soluţia uniaţiei: "Aşteaptă răbdătoare şi hotărâtă să se realizeze toate premisele unei frăţietăţi adevărate între biserici, plină de dragoste adevărată şi lipsită de pretenţii de dominaţie lumească". Sanctitatea Sa a acceptat punctul de vedere român, subliniind continuarea dialogului dintre Biserici şi evidenţierea justeţii poziţiilor ortodoxe în cadrul acestui dialog.

Manifestările dedicate prezenţei înaltului oaspete în România au culminat cu o cină oficială, la care au luat parte şefii tuturor cultelor recunoscute din România socialistă, semn al spiritului ecumenic exprimat la nivel naţional.

După o vizită de patru zile extrem de bogată în acţiuni şi marcată de un dialog teologic substanţial, delegaţia Patriarhiei Ecumenice, în frunte cu Sanctitatea Sa Atenagora, a părăsit Bucureştiul. Ambele părţi au convenit că vizita a deschis o nouă etapă în relaţiile dintre cele două Biserici-surori, iar Sanctitatea Sa s-a convins la faţa locului de vitalitatea Bisericii Ortodoxe Române, despre care a dat mărturie publică.