L-am văzut pentru prima dată pe Înaltpreasfinţitul Gherasim, în calitatea sa de arhiereu-vicar la Vâlcea, prin anii '80, la o resfinţire de biserică într-o parohie din Argeş. Apoi l-am întâlnit adesea la Episcopia din Râmnic, la Seminarul Teologic din Craiova, la Institutul Teologic din Bucureşti, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Craiova şi în timpul întrunirilor Sfântului Sinod. În toate aceste întâlniri - din vremea când îi eram fiu duhovnicesc, făcând parte din Episcopia Râmnicului şi Argeşului, până la timpul în care i-am fost mitropolit în Oltenia, dar şi după aceea -, am sesizat pe chipul Părintelui Arhiepiscop Gherasim o permanentă rază de seninătate.
Bucuria, pacea, optimismul te întâmpinau de îndată ce te aflai în faţa Vlădicului Gherasim. Greutăţile slujirii arhiereşti au fost, desigur, şi în cazul Înaltpreasfinţiei Sale, destul de mari, ca la fiecare purtător de veşmânt arhieresc. Părintele Arhiepiscop Gherasim a avut darul de a le trăi în taina inimii Sale, conştient de faptul că întâlnirea şi discuţiile cu ceilalţi trebuie să fie răstimp de luminoasă împărtăşire de gânduri bune, încurajatoare, senine.
Născut din părinţi evlavioşi, educat duhovniceşte lângă venerabili călugări din diverse mănăstiri, marcat fiinţial de marea „întâlnire“ avută cu Sfinţii de la Niculiţel, cunoscător timp de decenii a greutăţii şi frumuseţii slujirii arhiereşti, Înaltpreasfinţitului Părinte Gherasim i se potriveau foarte bine cuvintele: „creştin născut, nu făcut“. Credinţa în Dumnezeu, nădejdea pusă în El şi iubirea faţă de El curgeau în Vlădica Gherasim ca un izvor lin, ca o rază de lumină lină. Totul curgea liniştit, firesc, fară convulsii şi drame. Habotnicia, exagerările şi extremele în cele ale credinţei îi erau străine. Nu se altoiau pe chipul său senin.
Izvorând din această stare a relaţiei cu Dumnezeu, misiunea în Biserică a Părintelui Arhiepiscop Gherasim s-a desfăşurat în dreptarul sigur al tradiţiei, al moştenirilor de la înaintaşi, fară paşi riscanţi în spiritul modernităţii care-i pierde pe mulţi.
Taina chipului senin purtător de credinţă în Dumnezeu, ca o stare firească, o puteam descifra la Înaltpreasfinţitul Gherasim şi datorită contactului permanent pe care l-a avut cu tot ceea ce este mai frumos în arhitectura şi pictura bisericească. Armonia liniilor arhitectonice şi frumuseţea chipurilor din fresce şi icoane, în atmosfera cărora Părintele Arhiepiscop Gherasim a respirat multe ore pe săptămână, au creat starea de seninătate, starea de relaţie cu Dumnezeu în modul cel mai firesc cu putinţă. Dacă adăugăm la acestea şi legătura de suflet pe care a avut-o Vlădica Gherasim cu personalităţi ale vieţii bisericeşti şi naţionale din istoria noastră, cărora le-a consacrat cărţi şi studii, înţelegem de unde vine izvorul de apă vie care i-a alimentat duhovniceşte şi biologic viaţa senină întru Hristos.
Acum, când firul vieţii Înaltpreasfinţitului Părinte Gherasim se îndrepta spre cel de-al 100-lea an al peregrinării sale prin această lume, a fost chemat de Dumnezeu la viaţa cea netrecătoare. Un gol rămâne aici, pe pământ, în urma plecării Înaltpreasfinţiei Sale dintre noi; o nădejde ne umple însă sufletul, că cel care a trecut pragul veşniciei se alătură celor bineplăcuţi lui Dumnezeu, care se bucură de vederea slavei fiilor Învierii.
Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii Săi!
† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
