Voia lui Dumnezeu din glasul profeţilor

Oamenii şi-au dorit dintotdeauna să cunoască ce le rezervă viitorul. În acest scop, Antichitatea a apelat la diverse metode: oracole, ghicitul în măruntaie de animale, interpretarea viselor etc. De departe, profetismul biblic apare ca o instituţie unică, prin care Dumnezeu întărea legământul cu poporul ales. Sfântul Ilie, sărbătorit în fiecare an la 20 iulie, se bucură de o cinste deosebită în tradiţia creştină, fiind considerat un martor al vremurilor de pe urmă.

Exegeţii biblici sunt pe deplin de acord că profetismul ebraic „este o instituţie de sorginte divină care a activat în arealul vechiului stat evreu, având menirea de a revigora viaţa religios-morală a oamenilor, de a proclama necesitatea păstrării legământului cu Dumnezeu, de a arăta modul în care poate fi adorat Dumnezeu, pregătind în acelaşi timp calea venirii lui Mesia”.

Chiar şi terminologia folosită pentru a desemna profetul este una care arată o slujire deosebită de cea a ghicitorilor. În limba ebraică, profetul este desemnat prin termenul „nabi”, care desemnează pe acela căruia i se vorbeşte, adică cel care aude în inima sa o chemare tainică pe care o transmite mai departe; iar chemarea este dumnezeiască. Termenul de profet, în accepţiunea actuală, vine de la grecescul „prophetes” şi înseamnă cel ce vorbeşte pentru altul, adică cel care se face interpretul cuvintelor altuia.

Cel mai mare profet

Potrivit terminologiei biblice, profetul nu era nici pe departe acel prezicător întâlnit în Egipt, Mesopotamia sau Grecia. El era, mai degrabă, un intermediar între Dumnezeu şi popor, cu scopul de a transmite un mesaj, de a îndemna la păstrarea poruncilor Domnului. Dacă „profeţii” celorlalte popoare interpretau semnele pe care Dumnezeu le trimitea asupra lor, Sfânta Scriptură îi descoperă pe profeţii biblici drept mesageri ai lui Dumnezeu, prezentând exact mesajul pe care ei l-au primit. Profetul apare în Biblie ca fiind predicatorul prin excelenţă, nu numai ca un om care săvârşeşte acte de rugăciune şi de invocare a lui Dumnezeu, ci mai ales ca vorbitorul împuternicit de către Dumnezeu pentru a dezvălui voia sa.

Primul „nabi”, primul profet pe care Sf. Scriptură îl descoperă este patriarhul Avraam, numit astfel chiar de către Dumnezeu (Facerea 20, 7). Într-un anumit sens, Avraam era, într-adevăr, profet, dat fiind faptul că Dumnezeu i Se revelase lui şi îi descoperise voia Sa. Patriarhul biblic devine un purtător al credinţei adevărate, un promotor al monoteismului în mijlocul popoarelor politeiste.

Însă, primul profet în adevăratul înţeles al cuvântului biblic este Moise, cel care devine intermediarul legământului sinaitic. Legea de pe Sinai reprezenta voia şi mesajul lui Dumnezeu pentru poporul pe care El l-a ales, iar Moise era profetul care transmitea celorlalţi cuvântul Domnului. De aceea a şi rămas în tradiţia iudaică drept cel mai mare dintre profeţii Vechiului Testament, numele său fiind întâlnit de peste 900 de ori în Sfânta Scriptură.

Slujirea lui Moise a constituit modelul tuturor proorocilor până la Hristos, deoarece fiecare dintre ei îşi raporta activitatea la Tora, adică Legea dată prin Moise.

Testamentul lui Moise

Activitatea lui Moise poate fi înţeleasă deplin prin raportarea la textul din Deuteronom (18, 15): „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acesta să-L ascultaţi”. Aceasta reprezintă într-un fel şi testamentul pe care Moise îl lasă poporului său: necesitatea de a asculta şi de a urma pe Cel Care va urma şi Care va fi asemenea lui. Privind în întreaga istorie religioasă a lui Israel, se poate observa cu uşurinţă că nici unul dintre profeţi nu s-a ridicat la aceeaşi înălţime a slujirii ca Moise. Nici un profet dintre toţi cei care au slujit Domnului înaintea lui Israel şi a neamurilor nu poate fi comparat cu Moise, pentru că toţi s-au raportat la cuvintele lui Moise, fără a încerca să le modifice s-au să le completeze.

Domnul Iisus Hristos este singurul Care, prin slujirea Sa, a fost asemenea lui Moise, fiind chiar cu mult mai mare decât acesta. Noul Testament vorbeşte de împlinirea tuturor profeţiilor vechi-testamentare în Persoana Mântuitorului Hristos. Aceasta presupune şi împlinirea profeţiei din Deuteronom (18, 15). În Evanghelia după Luca, pe drumul spre Emaus, Domnul Iisus „începând de la Moise şi de la toţi proorocii a tâlcuit - lui Luca şi lui Cleopa - din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27). Adresându-se şi iudeilor, Mântuitorul le spune: „Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel care vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit. Că, dacă aţi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela” (Ioan 5, 45-46). Raportul dintre Domnul Iisus şi Moise se poate observa în predica de pe munte, în celebrele paralele „Aţi auzit că s-a zis celor de demult… Eu însă vă spun vouă” (Matei 5).

Dumnezeu îşi alegea solitorii

După moartea lui Moise, activitatea profetică a continuat în Israel, mai ales atunci când decadenţei morale a poporului Dumnezeu îi opunea conştiinţa adevăratei revelaţii. În astfel de momente de criză, Domnul trimitea la vreme potrivită câte un profet care să vorbească poporului, cu scopul de a-l întoarce la Sine. Această alegere aparţinea exclusiv lui Dumnezeu. Spre deosebire de preoţi, care primeau preoţia în mod ereditar, profeţii nu îşi transmiteau darul lor mai departe, în familie, ci fiecare era ales în mod personal de către Dumnezeu, singurul care avea iniţiativa chemării.

De aceea, profeţii nu aparţin numai unei anumite familii sau unei clase sociale, ci tuturor categoriilor sociale din Israelul biblic. Au existat printre profeţi oameni aparţinând aristocraţiei israelite, cum a fost cazul lui Isaia, care a şi activat mult timp pe lângă curtea regală din Ierusalim. La fel şi Daniel, aparţinea aristocraţiei iudaice care fusese deportată în Babilon.

Dumnezeu îşi alegea profeţi şi dintre cei care aparţineau clasei sacerdotale israelite, după cum a fost cazul cu Ieremia „fiul lui Hilchia, dintre preoţii de la Anatot” (Ieremia 1, 1). Şi profetul Iezechiel aparţinea preoţimii israelite, după cum arată chiar el în cartea ce îi poartă numele: „A fost cuvântul Domnului către mine, preotul Iezechiel, fiul lui Buzi” (1, 3).

Dar nu numai membrii acestor clase aristocrate aveau privilegiul de a fi aleşi de către Dumnezeu pentru misiunea sacerdotală. Profetul Amos fusese păstor şi culegător de sicomore, după cum el însuşi mărturiseşte: „Sunt păstor şi adunător de sicomore; şi de la turmă m-a luat Domnul şi mi-a zis: «Du-te şi prooroceşte în poporul Meu, Israel!»” (Amos 7, 14-15). Şi despre Miheia s-a spus că ar fi fost un ţăran originar din sud-vestul Palestinei, care a avut de suferit în tinereţe din cauza incursiunilor asiriene, acesta fiind şi motivul pentru care se refugiază la Ierusalim, unde rămâne şocat de viaţa luxoasă a locuitorilor şi de lipsa duhului din slujbele de la templu.

Nu putem cunoaşte astăzi cu exactitate care erau criteriile după care Dumnezeu îşi alegea profeţii, însă cu siguranţă că trebuie să fi fost de ordin moral. Maimonide spunea că profetul este o persoană care şi-a purificat mintea şi firea până la punctul în care el este capabil să primească revărsarea Duhului asupra sa.

Conştiinţa vie a poporului

Indiferent însă de criteriile care duceau la alegerea unei persoane spre a fi profet, Sf. Scriptură arată şi faptul că omul nu putea să nu se supună voii divine. Amos afirmă că „dacă leul mugeşte, cine nu se va înspăimânta, şi dacă Domnul grăieşte, cine nu va profeţi?” (Amos 3, 8).

Misiunea profetică consta în principal în mustrarea poporului pentru călcarea legii divine şi îndepărtarea lor de Dumnezeu. Idolatria, corupţia morală, inegalităţile sociale, asuprirea celor săraci şi nevoiaşi, formalismul cultico-religios se aflau mereu între problemele pe care profeţii le combăteau fără încetare. Ei s-au aflat printre primii care au luat partea celor slabi în faţa celor puternici, care au combătut nedreptatea indiferent de poziţia socială a celui care o săvârşea. Au vorbit fără frică şi în faţa poporului, a aristocraţiei, a preoţilor şi chiar în faţa regelui atunci când era cazul. Au fost mereu conştiinţa vie din mijlocul poporului evreu, care îndemna la respectarea poruncilor Domnului şi mai ales la întoarcerea către Acesta: „întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi” (Isaia 45, 22). Profeţii au rămas în istorie pentru că nu s-au plecat în faţa nimănui, nici a regelui, nici chiar a opiniei publice, dacă o considerau îndepărtată de Dumnezeu. Ei se plecau doar înaintea lui Dumnezeu şi ascultau doar cuvintele Sale.

Se cunosc exemple de profeţi care au mustrat fără frică pe regii lui Israel. Samuel mustră pe Saul pentru neascultarea lui faţă de cuvântul Domnului: „rău ai făcut că nu ai împlinit porunca Domnului Dumnezeului tău care ţi S-a dat” (I Regi 13, 13). Profetul Natan îl ceartă pe David pentru uciderea lui Urie Heteul şi luarea soţiei acestuia, Batşeba (II Regi 12, 1-14). De asemenea, şi profetul Ilie mustră pe regele Ahab, pentru că a pus să fie ucis Nabot Izreeliteanul, ca să îi ia via lui: „Te-ai încumetat să săvârşeşti fapte nelegiuite înaintea ochilor Domnului şi să-L mânii” (III Regi 21, 18-22). Sf. Ioan Botezătorul nu pregetă a mustra pe Irod pentru păcatele sale: „Irod tetrarhul, mustrat fiind el pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său, şi pentru toate relele pe care le-a făcut Irod” (Luca 2, 19).

Cine îi ura pe profeţi?

Ceea ce reiese din aceste exemple este şi curajul extraordinar al profeţilor, dar şi riscul la care se supuneau ei înaintea oamenilor. Cuvintele prin care condamnau corupţia şi decăderea morală a claselor conducătoare nu putea decât să atragă ura acestora împotriva lor şi implicit dorinţa de a-i anihila, de a-i reduce la tăcere. Prin aceasta ne dăm seama că slujirea profetică nu era una de dorit sau o slujire care să aducă slavă şi laude din partea oamenilor, ci invers. Adevărul şi descoperirea propriilor slăbiciuni deranjează, indiferent de societatea sau persoanele cărora se adresează. Este precum astfel de lucruri ar fi atemporale. De aceea, este de înţeles atitudinea unor profeţi care încercau să fugă de responsabilitatea ce venea odată cu slujirea profetică.

Când Moise primeşte chemarea din partea lui Dumnezeu, încearcă să se eschiveze: „O, Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav; şi aceasta nu de ieri, de alaltăieri, nici de când ai început Tu a grăi cu robul Tău; gura mea şi limba mea sunt anevoiase” (Ieşirea 4, 10). Nici profetul Ieremia nu se grăbeşte să primească misiunea profetică: „O, Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc pentru că sunt încă tânăr” (Ieremia 1, 6). Iar Iona, profetul, fuge dinaintea lui Dumnezeu, plecând în direcţia opusă celei în care îl trimisese Domnul. Misiunea lui trebuia să se desfăşoare în Ninive, la răsărit, însă el ia o corabie din Iope, cu scopul de a se îndrepta spre Tars, adică spre apus.

Poate doar Isaia apare ca unul ce acceptă cu uşurinţă slujirea profetică, căci, atunci când Domnul întreabă: „Pe cine îl voi trimite pentru Noi?”, profetul răspunde: „Iată-mă, trimite-mă pe mine” (Isaia 6). Şi el însă, după ce fusese purificat în prealabil prin atingerea de buzele sale a cărbunelui de pe jertfelnic.

Vorbind despre acest curaj extraordinar al profeţilor, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful spunea că „numai aceştia au văzut şi au spus oamenilor adevărul netemându-se şi neascultând de nimeni. Ei nu au fost învinşi de dorinţa de slavă, ci au spus numai ceea ce au auzit şi au văzut plini de Duhul Sfânt”.

Profeţii, pe categorii

Împărţirea profeţilor a fost împrumutată de Biserică de la sinagoga iudaică şi putem vorbi despre profeţi vechi şi profeţi noi.

Din categoria profeţilor vechi fac parte Samuel, Natan, Gad, Ahia, Şemai, Iddo, Azaria fiul lui Obed, Hanan, Ehu, Miha fiul lui Şimla, Ilie, Elisei, fiind cei ce nu au lăsat nici o scriere, iar activitatea lor o găsim menţionată în cărţile Regilor.

Profeţii noi sunt profeţii care au lăsat în scris proorociile lor şi aceştia sunt 16 la număr. Sunt, la rândul lor, împărţiţi în profeţi mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel) şi profeţi mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie sau Obadia, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi).

Această împărţire în mari şi mici nu are nici o legătură cu importanţa lor, ci doar cu mărimea cărţilor ce le poartă numele.

Ilie, un profet din vremurile străvechi

Un rol important în categoria profeţilor vechi îl ocupă Ilie, ce a activat într-o perioadă extrem de tulbure pentru regatul lui Israel. El şi-a desfăşurat activitatea în regatul de Nord al Samariei, în timpul domniei regelui Ahab şi a fiului acestuia, Ohozia. A fost o perioadă tulbure în istoria religioasă a lui Israel, din cauza avântului pe care îl luase cinstirea adusă zeului Baal şi Aşerei. Căsătoria lui Ahab cu Izabela, fiica regelui Sidonului, a stat la temelia dezvoltării peste măsură a acestui cult idolatru. Izabela a adus în Israel cultul lui Baal şi a zidit lui Baal un templu şi un jertfelnic în Samaria. Pentru a contracara această decizie a lui Ahab, Dumnezeu a ridicat pe scena istoriei pe profetul Ilie Tesviteanul, din Tesba Galaadului. Acesta vesteşte pedeapsa lui Dumnezeu asupra întregii ţări pentru păcatul de a se fi închinat lui Baal şi de a-i fi urmat acestuia. Profetul Ilie vesteşte trei ani de secetă şi de foamete asupra lui Israel, ani în care „nu va fi nici rouă, nici ploaie”.

„Întrecerea” cu preoţii păgâni

Urmând îndemnului lui Dumnezeu, Ilie se retrage la pârâul Cherit, unde setea şi-o potelea cu apa din pârâu, iar mâncarea îi era adusă de corbi, „pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara”. Atunci când a secat şi pârâul, profetul Ilie s-a dus în Sarepta Sidonului, unde a poposit în casa unei văduve. Atunci când fiul acesteia a murit, Ilie l-a înviat, dar nu prin propria putere, ci prin puterea pe care o primise de la Dumnezeu, al Cărui slujitor şi era. Că Ilie face acest lucru prin puterea lui Dumnezeu vedem chiar din cuvintele lui: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III Regi 17, 21).

După trecerea a trei ani, Ilie se arată lui Ahab, provocându-i la o „întrecere” pe preoţii şi profeţii lui Baal: şi ei, şi el să aducă jertfă lui Baal, respectiv lui Dumnezeu şi „Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu” (III Regi 18, 24). În zadar au strigat şi au înălţat glasurile lor către cer preoţii lui Baal, căci nu au primit nici un răspuns. Când s-a rugat şi Ilie, „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, şi lemnele, şi pietrele, şi ţărâna şi a mistuit toată apa care era în şanţ” (III Regi 18, 38). După ce poporul a cunoscut că Domnul este singurul şi adevăratul Dumnezeu, a trimis Domnul şi ploaie asupra pământului. Uciderea preoţilor lui Baal ce a urmat jertfei lui Ilie nu a fost pe placul lui Ahab şi Izabelei, ci a stârnit mânia acestora, încât Ilie a fost nevoit să se refugieze la Beer-Şeba, pe muntele Horeb. Îl mai întâlnim pe Ilie, mai apoi, certându-l pe Ahab pentru moartea lui Nabot şi vestind moartea năpraznică atât a regelui Ahab, cât şi a soţiei sale, Izabela.

Martor al vremurilor de pe urmă

Înainte de a-şi încheia activitatea profetică, Ilie îşi alege ucenic pe Elisei, care era fiul lui Şafat, din Abel-Mehoia, localitate situată în valea Iordanului. Împreună traversează Iordanul, Elisei urmând a fi martor al ridicării lui Ilie la cer, lucru descris în cartea a patra a Regilor: „Deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”.

Datorită ridicării sale cu trupul la cer, Ilie păstrează un loc deosebit în tradiţia iudeo-creştină. În Sf. Evanghelii îl găsim pe Ilie prezent la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului de pe muntele Taborului. În tradiţia iudaică se spune că în epoca talmudică Ilie stă la sfat cu înţelepţii şi îi învaţă sensul cuvintelor Scripturii. În cadrul ritualului Paştilor iudaice, când se pregătesc cele patru pahare de vin ce trebuiesc consumate, se pune un pahar în plus, pentru profetul Ilie; acesta însă nu se mai bea.

Cele două tradiţii, iudaică şi creştină, îl asociază pe Ilie cu vremurile de pe urmă, ca un martor al timpurilor eshatologice. Numai că tradiţia iudaică leagă aceste vremuri de venirea lui Mesia, în timp ce, în creştinism, apariţia lui Ilie va fi la sfârşitul veacurilor, când se va arăta Mesia, dar în slavă, ca drept judecător.