Voievodul de legendă urcat în sinaxare

„Stăpânea atunci întreaga țară un bărbat de o energie fără pereche, numele lui era Ștefan...” Aceasta este imaginea celui a cărui domnie lungă de aproape jumătate de veac începea acum 560 de ani, domnul Moldovei, Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. Cine cercetează cronicile tuturor istoricilor europeni cu privire la perso­nalitatea lui constată unanimitatea elogiilor aduse acestui „erou al secolului său”. Aceasta arată cât de puternică a fost personalitatea lui, cât de mult a impresionat ea pe contemporani și pe urmași. Pentru că și dușmanii lui au trebuit să recunoască marile sale împliniri, să se încline în fața faptelor care vorbesc mai limpede decât orice cuvânt de laudă. „Bun apărător al țării sale, gata să moară pentru ai săi, strașnic la război și însuflețit pentru lucruri frumoase și mândre”, gloria lui va străluci veșnic în istoria neamului românesc.

De la mutarea binecredinciosului Ștefan la Cer, Moldova îi poartă pecetea dragostei neţărmurite. S-au prefăcut hotare, s-au perindat generaţii şi generaţii. Pretutindeni au rămas locaşurile sfinte ridicate de el întru slava Celui Preaînalt, dar şi relicvele cetăţilor de apărare, martore la actele de vitejie ale lui Ştefan şi ale oştenilor săi, care şi-au dăltuit numele în conștiința nea­mului nu doar pe pietre de pisanii sau în prăfuite cronici, ci mai ales cu al lor sânge mucenicesc pe zidurile voievodalelor fortăreţe. Semnele Măriei Sale se văd pretutindeni, într-un vad de ape, într-un pisc de stâncă ori într-o ruină de pe un colnic. De peste cinci veacuri, această putere domneşte în toate cotloanele ţinutului, învederându-ne că, din locaşurile cele nepieritoare, Ştefan cel Mare şi Sfânt veghează necontenit neamul nostru românesc.

„Om fericit căruia soarta i-a hărăzit, cu dărnicie, toate darurile”

Acum, la a sa zi de proslăvire, nu e deloc ușor a scrie despre strălucitul apărător al creștinătății europene. Mi se pare o adevărată provocare, iar asta nu din pricină că nu ar mai fi ce scrie despre Măritul Domn al Moldovei: însăși viața și lucrarea lui constituie, pentru românitate, o icoană luminoasă, ce ne inspiră nu doar la soroacele rânduite de Biserică spre cinstirea sa ori la cele ale istoriei, precum anul acesta, când comemorăm 560 de ani de la urcarea lui Ștefan pe tronul Moldovei, ci până când Dumnezeu va rândui să existe suflarea românească pe acest pământ. Este greu să scrii despre omul de legendă urcat în sinaxare, deoarece despre el s-a tot scris de jumătate de mileniu; nicicând însă nu va fi îndeajuns, căci oare ce cuvinte pot să zugrăvească adecvat imensa personalitate a sfântului voievod!? Admirat și iubit de popor, apreciat și respectat pentru calitățile sale de strateg și om de arme chiar și de dușmanii săi, contestat de cei care l-au văzut ca pe o piatră de poticneală înaintea uneltirilor și intereselor meschine, puse mai presus de slujirea țării, Ștefan a impus respect, nu prin forță, prin teroare, ci prin demnitate și dragoste jertfelnică faţă de neamul românesc.

Iată portretul făcut domnului român de un cronicar polonez, Miechowski, ale cărui cuvinte nu pot fi puse la îndoială, dată fiind adversitatea leșilor față de moldoveni (în lupta de la Codrii Cosminului din 1497, Ștefan cel Mare repurta o victorie importantă contra regelui polon Ioan I Albert): „Bărbat glorios și victorios, care a biruit pe toți regii vecini... Om fericit căruia soarta i-a hărăzit, cu dărnicie, toate darurile. Căci, pe când altora le-a dat numai unele însușiri, și anume, unora prudență împreunată cu șire­tenie, altora virtuți eroice și spirit de dreptate, altora biruință asupra dușmanului, numai ție ți le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru”.

În Ștefan, românii au găsit cea mai curată icoană a sufletului lor

Eminescu afirma că istoria omenirii reprezintă „desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Lui”. În a Sa purtare de grijă față de noi, acum 560 de ani, ne-a rânduit un domn cu o credință neclintită, cu o vitejie legendară și o dragoste de patrie cum arareori poți întâlni. Am spus domn pentru întreaga suflare românească, fiindcă acțiu­nile sale nu au vizat doar Țara Moldovei, dată lui spre a-i croi drum luminos și a o transforma într-o veritabilă „poartă a creș­ti­nătății”, ci și pe românii din Transilvania sau din Țara Românească, despre care avea neclintita convingere că sunt de o credință și-un neam cu moldovenii.

De aceea, pe bună dreptate, s-a considerat că Binecredinciosul Domn Ștefan cel Mare și Sfânt reprezintă un simbol al identității noastre românești. Celor care ar tăgădui această afirmație istoricul Nicolae Iorga le oferă un răspuns edificator: „În Ștefan, poporul românesc a găsit cea mai deplină și curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care se pare că vin printr-însul de aiurea și de mai sus, de la Dumnezeu”. Câtă dreptate avea Iorga să cugete astfel! Da, Ștefan Voievod reprezintă o icoană de lumină pentru orice român doritor să-și asume Crucea lui Hristos și să urce pe Golgota mântuirii. Crucea lui Ștefan s-a identificat cu însăși țara cârmuită de-a lungul a aproape jumătate de veleat. Atât de mult s-a confundat binecredinciosul domn cu națiunea lui, încât Crucea Moldovei a purtat-o el, spre pacea și bunăstarea întregului popor.

Moldova lui Ștefan, „Poartă a creștinătății”

Prin ceea ce a înfăptuit, Ștefan a izbutit să reprezinte atât puterea de creaţie a poporului român în cele mai diverse domenii, cât şi identitatea europeană a statalităţii româneşti. În numele suveranităţii de drept divin în guvernarea ţării, el a ştiut - în funcţie de situații - când să ridice sabia şi când să folosească arma diplomaţiei, acțio­nând cu multă cute­zanță, dar și chibzuință, izbutind să creeze şi să menţină echilibrul între forţele în mijlocul cărora a fost obligat să acționeze. În toată această grea și riscantă misiune, Ștefan s-a dovedit iubitor de neam și țară, dar și un vizionar, un excelent european. Nu s-a contopit cu alții, dar nici nu s-a izolat de ei, chibzuind calea între identitate românească și comuniune universală, luptând cu năvălirile din exterior, dar și cu învăluirile trădătorilor de țară din interiorul ei, reușind să păstreze neatârnarea Moldovei în fața celui mai mare pericol al timpului, Imperiul Otoman. Situaţia deosebită a Moldovei l-a determinat pe Ştefan cel Mare și Sfânt la o necontenită și limpede observare a conjuncturii internaţionale, cu scopul de a găsi soluţia cea mai favorabilă salvgardării ţării. În slujba cauzei sale s-a folosit nu numai de arta diplomatică, ci şi de arma poli­tico-militară, ba chiar şi de legăturile matrimoniale. Acţiunilor politice şi militare, menite să consolideze alianţa Ţărilor Române împotriva primejdiei otomane, le-a adăugat demersuri pe plan internaţional, spre a determina puterile europene să se unească într-o alianţă mai largă împotriva păgânilor, care amenințau creștină­tatea deja divizată. În asemenea condiții istorice și geopolitice, Ștefan i-a hărăzit Moldovei statutul de „poartă a creștinătății”, nefăcând din aceasta un exercițiu de retorică politică, ci expresia conștiin­ței nezdruncinate față de im­portanța spaţiului românesc în confruntarea dintre creștini și păgâni, dar și în fața prozelitismului creștin occidental.

Inspiratul voievod a înțeles că pentru realizarea acestui deziderat trebuie să-L aibă pe Dumnezeu cel mai fidel aliat, făcând din credință o neînvinsă platoșă. La Ștefan iubirea față de Dumnezeu și dragostea de neam erau indisolubile - o adevărată paradigmă pentru poporul român, care, de-a lungul timpului, a trăit multe răstigniri, dar și râvnite învieri proteguite de lucrarea Duhului Sfânt -, experiind netăgăduita realitate că acela care-L iubește pe Dumnezeu nu poate să nu-și prețuiască obârșiile, ostenindu-se spre propășirea lor.

„Am luat nădejdea în Dumnezeu cu mine”

De la Ștefan am învățat noi, românii, că lupta pentru țară, pentru patrie înseamnă, deopotrivă, și lupta pentru credință. Poate că dintr-o astfel de tainică simbioză Sfântul Ștefan a înțeles să lege ridicarea unei biserici de fiecare război purtat pentru apărarea credinței neamului și a gliei străbune. El nu vedea în construirea unui locaș de cult un simplu act de pietate, ci cu mult mai mult: zidirea duhovnicească a neamului său. Biserica, mănăstirea aveau menirea de a aduna oamenii întreolaltă, trăitori și mărturisitori ai aceleiași credințe în Dumnezeu. Biserica, Binecredinciosul Ștefan o vedea ca pe un simbol al cre­dinței, al unității și libertății poporului său. De aceea nutrea necurmata convingere că, apărându-şi glia și credința, Îl are pe Dumnezeu de aliat. Iată ce-i spunea craiului Cazimir al Poloniei după izbânda asupra lui Matei Corvin la Baia: „Am luat nădejdea în Dumnezeu cu mine”.

Ștefan nu a fost doar un militar și un strateg desăvârșit, ci și un neîntrecut organizator al vieții social-economice. Şi-a dat seama că propășirea neamului său va fi cu atât mai susținută, cu cât ea se va arăta mai deschisă înnoirii. Printr-o abilă politică economică, el a asigurat afluxul de mărfuri din centrul şi apusul Europei şi, totodată, desfacerea în afara hotarelor a produselor realizate în ţară. Prin stabilirea ordinii interne şi întărirea siguranţei drumurilor s-a favorizat dezvoltarea economică. Măsurile de atragere a negustorilor străini s-au îmbinat cu cele de protejare a celor autohtoni. Cetățile, târgurile au beneficiat de protecția atentă a domnului (moldovenii crescând astfel demografic), dar și activitățile meșteșugărești și comerciale, aducând importante venituri vistieriei statului. Resurse financiare însemnate strân­geau şi vămile de graniţă, precum şi cele din interiorul ţării. Dinamismul economic al Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare o situa printre statele de prim rang în comerţul european. Bunăstarea economică a asigurat domniei succesul măsurilor întreprinse în opera de guvernare având ca ţel suprem înflorirea economică şi culturală a Moldovei, creşterea puterii ei militare.

Strădaniile lui, simbolul întregii noastre istorii

Multe se mai pot spune, dar niciodată îndeajuns, despre Ștefan cel Mare. În măreața sa efigie există ceva din destinul poporului român. Credința lui în Dumnezeu și modul paradigmatic de a o manifesta au rămas un reper luminos în devenirea noastră. Strădaniile sale de a apăra glia strămoșilor, credința și demnitatea poporului sunt simbolul întregii istorii naționale - o istorie a luptei întotdeauna defensive, pentru neatârnarea noastră îna­intea tuturor cotropitorilor. A stat dârz, asemenea falnicilor stejari ai Moldovei, având sufletul adânc înrădăcinat în credința stră­moșească și în pasiunea cu care și-a iubit țara și pe frații de un sânge, neclintindu-se și nepărăsind demnitatea atunci când străinii au uneltit spre a-l umili și subjuga. Dârzenia lui Ștefan este încăpă­țânarea poporului român de a rezista în fața atâtor vicisitudini ale veacurilor, nu fără sacrificii, dar cu nesfârșita dorință de dăinuire. Ștefan a înțeles că românilor li s-a dat să se înalțe, ca neam, prin jertfă. Și-a asumat această cruce și a purtat-o cu deplină responsabilitate până la ultima lui suflare; a devenit o lumină în istorie fiindcă a trăit istoria ca pe o luptă motivată de credință și de idealuri sfinte.

Toate acestea ne îndeamnă ca, ori de câte ori ne amintim și-l proslăvim pe Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, să nu transformăm sărbătoarea într-o emoție romantică sau într-o comemorare searbădă, ci să ne fie un imbold de înnoire duhovnicească și lucrare jertfelnică. Să purtăm în suflete și cugete dragostea Măriei Sale pentru cre­dința dreptmăritoare, jertfa şi demnitatea pentru apărarea și propășirea românismului.