Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Voievozii români, apărători ai ţării şi credinţei

Voievozii români, apărători ai ţării şi credinţei

Galerie foto (4) Documentar
Data: 05 Iul, 2020

Începând cu secolul al XIII-lea, pericolul cel mare pentru români şi ţinuturile lor, dar şi pentru întreaga creştinătate europeană, l-a reprezentat expansiunea otomană. Ţări întregi şi popoare, unele după altele, erau trecute sub iatagane, îngenuncheate în faţa neînvinsului padişah care-şi pornise oştirile pentru biruinţa semilunii şi impunerea islamului în Europa. Acesta este contextul în care acţionează voievozii români, oprind la Dunăre pericolul care ameninţa Occidentul creştin. Materialul de faţă îşi propune să evoce personalitatea a trei voievozi români, câte unul pentru fiecare provincie românească. 

Istoria românilor este istoria unui popor multisecular plămădit unitar în una şi aceeaşi vatră de vieţuire, „spaţiul carpato-danubiano-pontic”, în care şi-a urmat propriul făgaş de evoluţie şi manifestare, de făurire a unei culturi materiale şi spirituale originale, cultura lui naţională. „Este vorba - după cum remarca Nicolae Iorga - de un popor prin care strămoşii săi îşi au rădăcină de patru ori milenară, aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.”

Prin trudă, pricepere şi tenacitate, românii au transformat spaţiul locuit într-o „Grădină a Maicii Domnului” şi o minune peste veacuri, „o insulă de latini între atâtea popoare slave”.

Statornicia şi tăria credinţei în Iisus Hristos pe teritoriul strămoşilor noştri, într-o istorie atât de frământată, sunt atestate şi de numărul mare al creştinilor care şi-au jertfit viaţa pentru cununa de mucenici.

Când românii s-au unit sub sceptrul voievodal, în state feudale de sine stătătoare, ­aleşii lor, cu al lor titlu: „Io Mircea, Ştefan, Vlad, Mihai... mare voievod şi domn, din ­mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind...”, au apărat în permanenţă neamul, glia, libertatea şi, mai presus de toate, credinţa creştină care se identifică cu însăşi fiinţa neamului nostru. 

Iancu de Hunedoara, principele creştin care îi ţine în şah pe turci

Profitând de situaţia europeană confuză, otomanii plănuiesc cucerirea cetăţii Belgradului, „cheia Europei centrale şi apusene”. Voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, învestit şi cu funcţia de guvernator al Ungariei, asaltează curţile apusene şi papalitatea pentru închegarea unei puternice ­coaliţii antiotomane capabilă să oprească puhoiul turcesc.

În scrisoarea adresată Papei Nicolae al V-lea, Iancu mărturisea: „Ne-am adresat Sanctităţii voastre cu deplină încredere, în convingerea că nu vom dobândi numai speranţa, ci şi ajutorul real”, iar în continuare spunea: „În faţa urmaşilor noştri îmi pare tot atât slava, atât izbânda, cât şi moartea în luptă. Noi şi vitejii noştri tovarăşi ne-am primejduit viaţa pentru binele creştinătăţii şi ar fi de dorit ca şi sfântul ­părinte să dăruiască ajutor ­bănesc pentru strângerea unei armate de sprijin”.

Papa şi creştinătatea apuseană sunt indiferenți la pericol, iar această atmosferă ambiguă este zguduită de marea şi surprinzătoarea izbândă a lui Mahomed al II-lea - căderea Constantinopolului, la 29 ­mai 1453. Imperiul îşi mută capitala în noua cucerire - ­Constantinopolul devenind ­Istanbul -, iar spectrul semilunii asupra Europei se conturează tot mai ameninţător. Trezit din reverie, noul Papă Calist al III-lea nădăjduieşte, măcar în ceasul al 12-lea, într-o cruciadă antiotomană puternică. Iniţiativă iluzorie, căci răspund chemării doar popoarele balcanice şi stările de jos din Transilvania şi Ungaria, dar şi grupuri individuale de cavaleri aventurieri ai Apusului. Greul luptei trebuia suportat de Iancu de Hunedoara şi armata sa de mercenari şi de garnizoana şi populaţia Belgradului.

Începută la 6 iulie 1456, crâncena bătălie pentru Belgrad opunea numeroasa oştire a cuceritorului Constantinopolului micii oştiri, hotărâtă şi vitează, comandată admirabil de voievodul român, determinat în strălucita victorie ce-l aureolează la 23 iulie 1456. Într-o Europă timorată, vestea se răspândeşte ca fulgerul şi izbânda este preluată ca niciodată, de cei fără merite, la Curtea imperială germană, la Veneţia şi până în îndepărtata Anglie.

Papa laudă „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod român ca pe al unuia dintre cei mai slăviţi oameni care trăiseră până atunci pe pământ, dar bucuria triumfului este întunecată de neaşteptata şi tragica veste a morţii lui Iancu de ­Hunedoara, la 11 august 1456, în tabăra de la Zemun.

Nu duşmanii cei numeroşi, ci perfida şi necruţătoarea ciumă a făcut să se închine sabia nebiruită a celui care reprezenta nădejdea de libertate şi neatârnare a popoarelor creştine. Papa, capetele încoronate, învăţaţii timpului şi cronicarii îi consemnează şi deplâng dispariţia lui. ­Însuşi învinsul său, sultanul Mahomed al II-lea, în plină strălucire, rosteşte cuvinte de laudă la adresa marelui strateg Iancu de Hunedoara.

Personalitatea şi importanţa faptelor sale sunt succint sintetizate în cuvintele încrustate în piatra mormântului său din catedrala de la Alba Iulia, unde-şi doarme somnul de veci gloriosul oştean: „S-a stins lumina lumii”.

Iancu plecase, dar misiunea sa de „apărare a libertăţii şi a crucii” a fost preluată şi îmbogăţită prin credinţă şi jertfă de alţi voievozi români.

„În el românii au găsit cea mai curată icoană a sufletului lor”

Ştefan cel Mare, domn al Moldovei între anii 1457-1504, şi-a pus pregnant pecetea pe evoluţia istorică nu numai a celor trei ţări româneşti, dar şi a acestei ­zbuciumate şi năpăstuite zone sud-est europene. Ceea ce i-au urat poporul şi ţara la 14 aprilie 1456 pe Câmpia de la Direptate: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!”, s-a împlinit întru totul. Ştefan nu numai prin cele 36 de războaie purtate, cu 34 de biruinţe este important, ci şi prin vrednicia şi abilitatea cu care ­s-a opus expansiunii otomane şi dăinuirii creştinătăţii româneşti.

Mahomed al II-lea, vestitul cuceritor al Constantinopolului, învins de Iancu de Hunedoara, dar şi de Vlad Ţepeş, nu concepea oprirea expansiunii şi a ordonat umilirea „nesupusului” de la ­Suceava, poruncind o puternică expediţie de pedepsire.

Soliman, beglerbegul Rumeliei, în fruntea unei ştiri de 120.000 de otomani şi 17.000 ostaşi din Ţara Românească, pătrunde în Moldova în plină iarnă. Cu o armată inferioară numeric, circa 40.000 de oameni, dar apărându-şi ţara, singur în calea furtunii, Ştefan obţine o zdrobitoare victorie la 10 ianuarie 1475, la Vaslui, uimind lumea creştină prin cutezanţă şi biruinţă.

Turcii recunosc că „niciodată armatele otomane n-au suferit dezastru atât de mare”. Papa Sixt al IV-lea îl numeşte pe ­Ştefan „atlet al lui Hristos”, iar Episcopul polon Jan Dlugosz îl socoteşte pe domnul moldav drept cel mai indicat să fie pus în „capul unei coaliţii europene antiotomane”.

Ştefan însuşi sugera capetelor încoronate şi Papei formarea unei coaliţii antiotomane, apreciind că înfrângerea „necredincioşilor era posibilă, după ce noi le-am tăiat mâna dreaptă” prin victoria de la Vaslui.

Visuri şi demersuri zadarnice, coaliţia nu se încheagă, iar ­Ştefan şi mica sa oştire trebuie să înfrunte atacul concentrat al celor 200.000 de otomani conduşi de însuşi sultanul Mahomed şi 20.000 de tătari dezlănţuiţi, în vara fierbinte a anului 1476. Cu doar 12.000 de oameni sub arme, Ştefan nu-i poate înfrânge pe turci la Războieni, în 26 iulie, dar îi va hărţui, dezorganiza, demoraliza, evitând bătălia decisivă, pentru ca în toamna aceluiaşi an, refăcut şi fortificat cu contingente de răzeşi, să transforme înfrângerea într-o mare victorie, aruncând peste Dunăre, în dezordine, sub privirile mirate ale unui sultan scăpat cu fuga, resturile oştirii otomane. Şi iarăşi drumurile sultanilor otomani spre centrul Europei erau închise de un voievod român, ­iar creştinătatea apuseană era apărată prin jertfă românească şi prin geniul acestui neam.

Cel care după fiecare război ctitorea, în semn de mulţumire pentru ocrotirea divină, câte un locaş de cult, cel căruia Papa îi scria: „Faptele tale, săvârşite cu vitejie şi înţelepciune, contra turcilor necredincioşi, inamicii comuni, au adus atâta celebritate numelui tău, încât eşti în gura tuturor şi eşti în unanimitate mult lăudat”, a fost trecut de ­Sinodul Bisericii Ortodoxe ­Române în rândul sfinţilor ­români, începând cu anul 1992, fiind sărbătorit la 2 iulie (ziua morţii sale). O merita cu prisosinţă pentru că, aşa cum scria Nicolae Iorga: „În el românii au găsit cea mai curată icoană a sufletului lor: cinstit, harnic, răbdător fără uitare şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare (...) gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale”.

„Al doilea Alexandru Machedon, un Achile românesc care şi-o merita Homerul său”

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti între anii 1593-1601, dar şi al celor trei Ţări Române pentru o scurtă perioadă, a fost ultimul mare domnitor biruitor cu arma în mână, pe câmpul de luptă, împotriva otomanilor. Punctul culminant al confruntărilor româno-turce în epoca feudală îl marchează bătălia de la Călugăreni din ziua de 23 august 1595. Victoria răsunătoare de la Călugăreni a ferit Ţările Române de ameninţarea turcească şi a oprit încă o dată elanul otoman spre râvnitul Apus al Europei, dar jertfa şi truda au fost doar ale românilor, deşi ­Mihai îmbrăţişase cu convingere cauza „Ligii sfinte”.

Despre Mihai şi crâncena bătălie de la Călugăreni, secuiul Albert Kiraly scria stăpânului său: „Întrucât priveşte pe Mihai voievod, trebuie să-i dau toată lauda, căci este un minunat, bun şi viteaz ostaş, precum a dovedit-o cu mâna şi cu fapta nu în aparenţă, ci cu toată râvna pentru cauza creştinătăţii”, iar la Roma se spunea: „Merită să fie slăvit ca unul dintre cei mai viteji, puternici, valoroşi şi înţelepţi principi ce trăiesc azi. ­Putem nădăjdui că va duce la culme gloria sa cu noi lupte împotriva tiraniei turcilor şi că va contribui, el, cel dintâi, la alungarea lor din Europa”.

Însuşi Mihai învingătorul a scris la 12 septembrie din „tabăra de la Dâmboviţa” unui castelan polon că în lupta aceasta „milostivul Dumnezeu a stat în chip minunat în ajutorul creştinilor”. La Călugăreni - cum frumos avea să evoce Nicolae Bălcescu, „românii scriseseră cu sabia şi cu sânge pagina cea mai strălucită a istoriei lor, dar continuarea luptei antiotomane necesita eforturi şi forţe sporite, iar perspectiva coaliţiei europene era efemeră, încât singura certitudine pentru Mihai era forţa unor români solidari. Visul lui se va materializa prin aducerea sub sceptrul său a celor trei Ţări Române, în primăvara anului 1600. Aşa cum însuşi Mihai scria lui Rudolf al Austriei, „nu pentru fala sa, nici pentru că jinduia la tronul vecinilor, a intrat cu sabia în ­Ardeal şi Moldova, ci pentru a alunga pe cei căzuţi sub dominaţie otomană şi a realiza singura forţă viabilă şi certă împotriva ameninţării păgâne” .

Forţa românilor uniţi sub braţul, forţa şi mintea lui Mihai, considerat de Johann Bethlen un erou, un „Hanibal al românilor”, a speriat până şi creştinătatea ameninţată care îşi dă mâna chiar cu inamicul şi-l „elimină lotreşte” pe el, „nevinovatul şi apărătorul creştinătăţii de barbari”. Ucis, dar nu înfrânt, Mihai Viteazul, martir al românismului, aşa cum sublinia şi Aaron Florian: „prin faptele sale a interesat omenirea, a tras la sine recunoştinţa veacurilor şi s-a alăturat în rândul bărbaţilor celor mari”, a oprit potopul puterii turceşti de a se întinde asupra ­Europei de la Apus, iar pentru noi a devenit un simbol: „Vulturul unităţii naţionale, acest al doilea Alexandru Machedon, un Achile românesc care şi-o merita Homerul său”.

Pentru toate acestea, voievozii români, atât cei pomeniţi aici, cât şi ceilalţi, sunt demni de cinstirea noastră, dar şi de omagiul Europei creştine. Prin jertfa sângelui şi chiar a vieţii, ei au nemurit românismul în lumina ocrotitoarei Cruci, în acest spaţiu sud-est european şi au permis Apusului, prea puţin recunoscător, să nu se „împărtăşească” din cupa amară a islamizării forţate.

Nu ei, ci noi avem nevoie de amintirea lor pentru a păstra vie istoria neamului şi a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a trezi Europa contemporană bântuită de atâtea ideologii toxice.

(General de brigadă [r] Ion I. Dănilă)

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Stefan cel Mare  -   Iancu de Hunedoara  -   Mihai Viteazul