Vrednicul călugăr Veniamin Acojocăriţei

- 100 de ani de la naştere şi 25 de ani de la trecerea în veşnicie -

Istoria monahismului românesc ne arată că, fără a neglija rugăciunea şi anumite îndatoriri (ascultări) administrative, monahii şi monahiile din mănăstirile noastre au avut preocupări intelectuale ori artistice (muzică, pictură, sculptură, miniatură etc.), creând opere a căror valoare este unanim recunoscută, unele dintre ele constituind piese de mare greutate în mari muzee sau colecţii din lume.

Mulţi dintre aceşti smeriţi creatori rămân necunoscuţi sau, în cel mai fericit caz, devin cunoscuţi prin singurul act de identitate sesizabil: menţionarea cu discreţie a numelui şi calităţii lor, undeva într-un colţ de icoană sau copertă de manuscris, de genul „Veniamin zugrav“, „Isihie monahul“, „Macarie tipograf“ etc., alături de astfel de nume fiind menţionată, eventual, data.

Unii dintre vieţuitorii chiliilor au ajuns celebri atât prin importantele demnităţi la care au fost chemaţi de Biserică, cât şi prin înaltul lor grad de cultură, nu numai teologică. A­min­tim, de exemplu, pe Si­mion Şte­fan, mitropolitul Transil­va­niei, care, în una din pre­dos­lo­vii­le Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia) din 1648, prima traducere integrală a Noului Testament în limba ro­mână, lansa teoria lingvisti­că despre „circulaţia cuvintelor“, teorie valabilă şi astăzi, în care spunea „bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sânt buni carii îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acealea sânt bune carele le înţeleg toţi“, subliniind prin aceasta unitatea limbii şi poporului român.

Un alt reprezentant de sea­mă al literaturii ecleziastice româneşti este mitropolitul Do­sof­tei al Moldovei, cel care, prin a sa Psaltire în versuri din 1673, a pus bazele poeziei culte româ­neşti, şi care, la sfârşitul psal­mului 131, a „scornit“, potrivit expresiei lui, câteva stihuri (versuri) ce merită a fi nu numai menţionate, ci şi învăţate de oricine: „Cine face zidi de pa­ce,/ Turnuri de frăţâie,/ Duce viaţă fără greaţă/ âNtr-a sa bo­gă­ţâie/ Că-i mai bună, depre­ună,/ Viaţa cea frăţască,/ De­cât armă ce destramă/ Oaste vitejască“.

În termeni la fel de elogioşi se poate vorbi şi despre ur­mă­torii ierarhi, mari cărturari ai poporului român: Varlaam, mitropolitul Moldovei, a cărui Carte românească de învăţă­tură (Cazania) a circulat intens în toate Tările Române; Andrei Şa­guna, mitropolitul românilor din Ungaria şi Transilvania, care a înfiinţat „Telegraful Ro­mân“, publicaţie ce apare neîn­tre­rupt din 1853, contribuind foarte mult la culturalizarea maselor populare; Miron Cris­tea, întâiul patriarh al Româ­niei, cel care a scris prima teză de doctorat despre Viaţa şi ope­ra lui M. Eminescu la Facul­ta­tea de Litere şi Filosofie a Uni­ver­sităţii din Budapesta (lucrare tipărită în limba maghia­ră în 1895), şi, mai a­proape de noi, mitropoliţii An­to­nie Plă­mă­­deală şi Barto­lo­meu Ana­nia, ale căror opere teologice şi literare sunt bine cunoscute.

Alţi vieţuitori ai mănăstiri­lor n-au ieşit în evidenţă prin ac­tivităţi de conducere în Bise­rică, dar, pe lângă îndatoririle cerute de statutul lor de mo­nahi, în intimitatea chiliei, au creat opere care au devenit cu­noscute abia după trecerea lor în veşnicie. Operele acestora, chiar dacă nu au dimensiunea celor menţionate mai sus, nu sunt lipsite de valoare, ba, dimpotrivă, cuprind idei de o mare profunzime teologică, morală, so­cială, evidenţiind chiar şi ta­lent literar. Unii dintre aceştia au fost pictori, alţii sculptori sau miniaturişti, iar alţii, talen­taţi poeţi. Ei, prin stilul lor poetic, se înscriu, într-un fel, în categoria aşa-zişilor „poeţi ai ţărănimii“, cum se spunea odi­nioară despre George Coşbuc. În această ca­tegorie aş îndrăz­ni să-l includ pe un modest, dar autentic mo­nah, protosinghelul Venia­min A­co­jocăriţei, al cărui ucenic a­propiat am fost şi de la care mi-a rămas un volum manuscris de poezii în care, în versuri simple, descrie viaţa cotidiană în anumite contexte, ori exprimă idei teologice, mo­rale, sociale şi chiar filosofice, la care a meditat profund în liniştea chiliei.

„Scrisoare de pe front“

Dar cine a fost acest smerit monah? Părintele Veniamin A­co­jocăriţei s-a născut la 30 ianu­arie 1913 în localitatea Coşula, cătunul Şupitca, de pe apa Mi­le­tinului, comuna Copă­lău, ju­de­ţul Botoşani, localitate înconjurată de păduri foarte frumoase de stejari şi fagi, pă­duri care constituiau principala sursă de încălzire a locuitorilor din satul natal, dar şi a celor din satele şi comunele învecina­te, în timpul iernilor friguroase şi bogate în zăpadă. Părinţii săi, Nicolae şi Maria, erau oameni deosebit de credincioşi, dedicaţi întru totul Bisericii Or­to­doxe şi de o gene­ro­zitate cum rar se poate vedea.

Şcoala primară a făcut-o în satul natal, după care a urmat Şcoala de agenţi sanitari, mese­rie pe care a practicat-o în ar­ma­tă şi chiar pe front, în timpul celui de-al Doilea Război Mon­dial.

A avut două surori mai mici, ambele îmbrăţişând monahismul la Mănăstirea Agafton din judeţul Botoşani: maica Veroni­ca (1922-1946), care a fost uce­nica maicii Elpidia Andrei, se­cretara mănăstirii, şi maica Me­lania (1926-1949), care a fost ucenica maicii Agafia Moise, stareţa mănăs­tirii. Din păcate, ambele surori ale părintelui s-au îmbolnăvit de plămâni şi au trecut la Domnul la vârste foarte tinere, conform datelor oferite de maica Ambrozia, stareţa actua­lă a Mănăstirii Agafton, căreia, pe această cale, respectuos, îi mulţumesc. În timpul războiului, celor două surori călugăriţe le-a trimis o foarte frumoasă scrisoare în versuri, intitulată „Scrisoare de pe front“, în care le ruga să înalţe rugăciuni pentru el la „Maica fericită“.

Nu departe de localitatea Co­şula se afla Schitul Zosin (azi mănăstire), al cărui stareţ era Vlasie Huminiuc. Părintele Veniamin Acojocăriţei, după război, şi-a îndreptat paşii că­tre acest schit, unde, în anul 1947, a fost tuns în monahism de stareţul amintit. Pe lângă chemarea interioară pentru viaţa monahală, cred că hotă­rârea sa de a intra în mănăs­tire a fost şi un act de mulţu­mire adus lui Dumnezeu pentru că l-a scăpat din război. Tot în anul 1947 a fost hirotonit ierodiacon, în ziua de 27 iunie, iar în ziua Sfinţilor Apostoli, 29 iu­nie, a fost hirotonit ieromo­nah de către arhiereul Valerie Moglan, în Catedrala mitropo­litană din Iaşi. După hirotonie a slujit la Schitul Zosin, unde l-am cunoscut şi unde, împreună cu un văr de-al meu, dădeam răspunsurile la Sfânta Litur­ghie, pe care o săvârşea aproa­pe zilnic, şi la alte slujbe, sta­reţul Vlasie Huminiuc ocupân­du-se mai mult de administra­rea schitului. Slujea cu multă evlavie şi frică de Dumnezeu. Du­pă slujbă mergea la ascul­tările la care era rânduit de sta­reţ, iar seara, în chilie, citea, desena sau scria. A rămas la Zosin până în anul 1950, când a plecat la Seminarul Monahal de la Mă­năstirea Neamţ, care, înce­pând cu anul şcolar 1952-1953, avea să devină o secţie (monahală) a Şcolii de Cântă­reţi, seminarul fiind desfiinţat. A absolvit Şcoala Medie Tehni­că de Cântăreţi Bisericeşti (a­cea­sta era denumirea ce se dă­duse acestei şcoli), de fapt Se­minarul Monahal, în anul 1953. Talentul său poetic înce­pe să se vadă în timpul seminarului, în această perioadă a şcolarităţii scriind o parte din poeziile rămase în manuscris. Versurile sale erau foarte apreciate de colegi. De asemenea, începe să picteze, căci pe atunci în seminar era obligatorie şi în­văţarea uneia dintre urmă­toa­rele meserii: tipografie (cu specializările: maşini, zeţărie, le­gă­torie de cărţi), pictură, sculp­tură şi ceramică-olărie.

Slujitor la Catedrala mitropolitană

Timp de un an, 1952/1953, am fost colegi de şcoală la semi­narul nemţean. După absolvire s-a reîntors la Schitul Zosin ca slujitor, practicând şi pictura, iar după un timp a fost rânduit ca slujitor la Mănăstirea Agaf­ton, în vremea stareţei Agafia Moise, căreia, la trecerea la Domnul, i-a dedicat o frumoasă poezie (ne­crolog) intitulată „Ar­hi­man­drita Agafia“. Acesteia, sora părintelui Veniamin, mai­ca Melania, îi fusese ucenică.

Pentru cuminţenia sa, pentru evlavia şi ascultarea de ca­re a dat dovadă, ca şi pentru modul în care respecta regulile monahale, nu după mult timp, a fost chemat ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi, unde timp de aproape 30 de ani a vegheat la racla cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, a slujit la sfântul altar şi a îndrumat pe credincioşi prin Taina Spoveda­niei, deo­potrivă ajutând şi mân­gâind pe cei aflaţi în nevoi.

La Iaşi a continuat să picteze şi să scrie poezie, una dintre cele mai importante lu­crări poetice fiind versifica­rea Psaltirii Proo­ro­cului David. Pe lângă icoane şi fres­că a pictat natură moartă (foarte multe flori) şi portrete. Ta­lentul său de pictor a fost răs­plătit cu o medalie de argint (lo­cul II) la festivalul „Cântarea Români­ei“, desfăşurat la Iaşi în 1979, lucrarea premiată fiind un por­tret care-l reprezenta pe tatăl său îmbrăcat în straie ţă­ră­neşti. A pictat şi autoportrete, unul dintre acestea aflându-se în posesia subsemnatului. Cred, însă, că cele mai de sea­mă lu­crări ale sale rămân cele două ma­nuscrise: Imnul Aca­tist al Mai­cii Domnului şi Psaltirea în versuri, ambele împodobite cu desene şi miniaturi specifice ro­mâ­neşti, după ştiinţa mea acestea fiind unicate în ţara noastră.

Atât poeziile, meditaţiile şi predicile sale rămase în manuscris, cât şi picturile sale în frescă, icoane, tablouri sau por­trete dau mărturie despre mun­ca neobosită a acestui sme­rit monah, care a fost un au­todi­dact şi care, asemenea multor monahi necunoscuţi, ne a­rată nobilele preocupări ale vieţuitorilor din sfintele mănăstiri.

Poet, pictor, miniaturist şi cunoscut, căutat şi cercetat duhovnic

După pensionare s-a retras la Mănăstirea Neamţ (1985), un­de, în chilia sa, a continuat să scrie şi să picteze. Purta, în­să, în trupul său, şi o suferinţă (fiind bolnav de diabet) care, de altfel, avea să ducă la stingerea sa din viaţă în ziua de 15 decembrie 1988, slujba înmormântării săvârşindu-se duminică, 18 decembrie, de un sobor de preoţi şi diaconi condus de Preasfinţitul Părinte Ghera­sim Vrânceanul, arhiereu-vi­car al Episcopiei Buzăului, coleg de seminar şi prieten apro­piat al său. Din sobor au mai făcut parte preacuviosul proto­sin­ghel Iustinian Cîrstoiu, sta­re­ţul Mănăstirii Neamţ, prea­cu­viosul arhimandrit Iachint Un­ciuleac, stareţul Mănăstirii Putna şi fost coleg de seminar al părintelui Veniamin, profesori şi elevi ai Seminarului Teo­lo­gic de la Mănăstirea Neamţ. Prea­sfinţitul Părinte Gherasim Vrânceanul şi părintele Iusti­nian Cîrstoiu au evocat perso­nalitatea părintelui proto­sin­ghel Veniamin Acojocăriţei poet, pictor, miniaturist şi cunoscut, căutat şi cercetat duhovnic.

Ţin să menţionez că poeziile ce mi-au rămas în manuscris au fost tipărite în acest an (2013) în­tr-un volum intitulat POSTUME, a cărui prefaţă este semnată de profesor Anca Ariton, iar la final, să zicem ca o post­faţă, Preasfinţitul Calinic Boto­şă­neanul prezintă, în sinteză, un material intitulat: „Monahis­mul - pepiniera sfinţilor“.

Însă, apariţia acestui volum de poezii scrise de ieromonahul Veniamin Acojocăriţei nu ar fi fost posibilă fără bunăvoinţa, generozitatea şi grija Prea­sfin­ţitului Părinte Calinic Boto­şă­neanul, Episcop-vicar al Arhie­pis­copiei Iaşilor, un mare iubi­tor de frumos şi doritor de a scoa­te la lumină orice creaţie va­loroasă aparţinând smeri­ţi­lor vieţuitori din sfintele noastre mănăstiri, volum materiali­zat din dorinţa de a face cunoscute aceste versuri la împli­ni­rea a 100 de ani de la naşterea părintelui şi 25 de ani de la trecerea la cele nepieritoare.

Întru cinstirea acestui călu­găr vrednic, prin bunăvoinţa şi sprijinul părintelui arhimandrit Benedict Sauciuc, stareţ al Mănăstirii Neamţ, sâmbătă, 14 decembrie 2013, s-a desfăşu­rat în biserica mănăstirii un mo­ment liturgic deosebit. Sfân­ta Liturghie şi slujba de pome­nire au fost oficiate de Prea­sfin­ţitul Părinte Episcop-vicar Calinic Botoşăneanul, din sobor făcând parte părintele sta­reţ Benedict, însoţitorii Prea­sfin­ţitului: ieromonah David O­prea şi diaconii Nifon Baciu şi Paul Iuşcă, câţiva părinţi din mănăstire, precum şi preoţii Mihai Bistriceanu şi Mihai Vi­zitiu. Adresez şi pe această ca­le, cu recunoştinţă şi îndatorare, cele mai alese mulţu­miri Preasfinţiei Sale, Prea­sfin­ţitului Calinic Botoşănea­nul, pentru că a făcut posibilă apariţia volumului amintit, precum şi pentru efortul de a veni şi a săvârşi Sfânta Litur­ghie şi slujba de pomenire.

Adresez, de asemenea, respectuoase mulţumiri părintelui stareţ, arhimandritul Bene­dict Sauciuc, pentru ajutorul acordat în frumoasa organizare a pomenirii. În timpul agapei ce a urmat slujbei, la recomandarea Preasfinţitului Părinte Calinic, doi elevi de la Semi­narul Teologic „Veniamin Cos­tachi“ au citit câteva poezii din volumul amintit.

Sincere mulţumiri şi recu­noş­tinţă tuturor participanţilor.