Vulpe - biserica blănarilor ieşeni

Influenţa şi bogăţia blănarilor au făcut ca, în secolul al XVIII-lea, breasla să pretindă domnitorului o biserică în care meşteşugarii să-şi trăiască bucuriile şi suferinţele. Deşi istoricii încă nu au căzut de acord în privinţa existenţei bisericii înaintea breslei blănarilor, un lucru este cert: mitropolitul Gavriil Calimachi, în anul 1875, a statornicit ca breasla să se închine la Biserica Uspenia sau „Adormirea Maicii Domnului“ din Iaşi.

De când se ştie, omul a preferat, ca acoperământ al trupului în faţa vitregiilor climei, hainele provenite din blana animalelor. Din primele pagini ale Sfintei Scripturi aflăm că Însuşi Dumnezeu a făcut primilor oameni haine din pielea animalelor (Facere 3, 21). Dumnezeu Însuşi a lucrat cu „mâna Sa“ haine de piele pentru Adam şi Eva.

Teologia, sub influenţa interpretării simbolice, şi-a pus întrebarea: ce ar putea fi aceste haine de piele? Dacă mergem la înţelesul dictat de textul ebraic, dar şi de cel masoretic, „kathoneth“ desemnează o haină lungă, de la umeri până la genunchi, un acoperământ rudimentar făcut din pielea unui animal. O haină pe care o descrie şi ştiinţa arheologiei, din interpretarea picturilor rupestre. Oamenii de ştiinţă au demonstrat că hainele primilor oameni au fost confecţionate din pielea vieţuitoarelor pe care le vânau pentru hrană. Descoperirea cuţitelor de piatră şi de os, completată de posibilitatea prelucrării metalelor, au dus la formarea unui adevărat meşteşug.

„Blănăritul“, de la necesitate la moft

De la subzistenţă, la meşteşug şi artă în domeniul hainelor de blană, drumul a fost lung şi sinuos. În ţările române, mereu încercate de către migratorii asiatici, apoi de către tătari şi otomani, această meserie a apărut relativ târziu. 

Prima breaslă a blănarilor a fost însemnată în istorie pe la anul 1419, într-un act al domnitorului Alexandru cel Bun, pentru negustorii braşoveni. „Meşteşugul blănăritului“, în sensul deplin al cuvântului, era rezervat în Moldova casei domnitoare şi marilor boieri. Poporul de rând nu îşi permitea haine din blană, fiind fidel cojoacelor strămoşeşti.

Din actele emise de primii domnitori români, observăm că fiecare obşte sătească era datoare de a dărui anual „blănurile jivinelor. Iar dacă satul nu jinduie aşa jivine, să plătească valoarea în oboli domniei“, aşa cum este precizat în aşezământul domului Petru Rareş pentru satul Hangu, din ţinutul Neamţului.

Contextul istoric a adus cu sine apariţia unei adevărate corporaţii meşteşugăreşti, care prelucra blănurile. Faptul că tronul Moldovei se „cumpăra“ de Stambul, a implicat şi încetăţenirea caftanului, o manta orientală, lungă şi largă, împodobită cu un guler dintr-o blană preţioasă. Domnii şi boierii de seamă ai ţării îşi comandau blănurile la Moscul Asiei sau la negustorii polonezi, de la Liov. Epoca fanarioţilor, a îmbogăţiţilor peste noapte, a făcut posibile apariţia unui nou meşteşug şi a unei bresle autonome, cea a blănarilor.

Breasla blănarilor ieşeni

Grecii au adus în Moldova moda purtării blănurilor. Ca să scutească o parte din venituri şi ca să nu mai aducă blănuri din Polonia, spiritul comercial elen a făcut să fie aduşi meşteri care să să-i înveţe pe localnici tainele dubitului pieilor de animale. Maeştrii din Zolkiev şi Mosc nu au avut, însă, viaţă uşoară la Iaşi. Breasla tăbăcarilor s-a plâns domnului Nicolae Alexandru Mavrocordat că „străinii ne sărăcesc, ne lasă în sapă de lemn şi cu burţile goale“.

Cel care a calmat situaţia a fost înţeleptul mitropolit Gavriil Calimachi. Acesta a sfătuit pe domn să îi trimită acasă pe meşterii străini propunând ca, din rândul tăbăcarilor, o parte să se ocupe cu prelucrarea blănurilor. Astfel, prin statutul semnat în anul 1785, tăbăcarii şi cojocarii se ocupau de pieile animalelor domestice, iar noua breaslă, a blănarilor, de „pieile jivinelor din păduri“, adică a animalelor sălbatice.

În scurt timp, meşterii blănari au devenit o clasă socială apreciată de aristocraţia ţării. Apropiaţi ai domnilor şi, mai ales, ai doamnelor fanariote, blănarii s-au transformat în oameni foarte influenţi în societatea timpului. Din simpli meşteşugari au devenit bogasieri, negustori de obiecte de îmbrăcăminte foarte fine: „mătăsării de Veneţia, tulpanuri, panglice, răţele şi horhote din Lipsca, fesuri albe din Ţarigrad, şaluri de Iran şi felurite diamaticale“, aşa cum precizează Nicolae Filimon în cunoscuta sa carte, „Ciocoii vechi şi noi“.

Biserica Adormirii Maicii Domnului

Influenţa şi bogăţia blănarilor au făcut ca, în secolul al XVIII-lea, breasla să pretindă domnitorului o biserică în care meşteşugarii să-şi trăiască bucuriile şi suferinţele. Deşi istoricii încă nu au căzut de acord în privinţa existenţei bisericii înaintea breslei blănarilor, un lucru este cert: mitropolitul Gavriil Calimachi, în anul 1875, a statornicit ca breasla să se închine la Biserica Uspenia sau „Adormirea Maicii Domnului“ din Iaşi.

Tradiţia populară a legat începuturile acestei biserici de o legendă interesantă. Un boier pasionat de vânătoare a urmărit cu sârg o vulpe şi a promis că, pe locul în care o va prinde, acolo va ridica o biserică. Nu ştim câtă legătură are povestea cu istoricul uneia dintre cele mai vechi biserici ieşene. Ştim, însă, din documente, că pe locul actual a fiinţat o biserică de lemn, construită în secolul al XVII-lea.

Cutremurele, dar şi incendiile, au făcut ca bisericuţa să ajungă în ruină. În anul 1790, conform susţinerii episcopului Dionisie Erhan, breasla blănarilor a preluat biserica Adormirii Maicii Domnului, refăcându-o din temelii, în timpul domnului Alexandru Moruzi. Biserica a fost împodobită cu toate cele necesare, aduse din Rusia şi a devenit unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din capitala Moldovei.

Biserică încercată de dintele istoriei

Anul 1832 a rămas în istoria Iaşului ca moment de suferinţă şi încercare pentru întreaga suflare. În timpul domnitorului pământean Mihai Sturdza, un incendiu a devastat partea de nord-est a capitalei, mahalalele Muntenimii şi Tăbăcarilor.

În acest dezastru s-a prăpădit şi biserica blănarilor. Multă vreme a rămas o ruină, pentru că breasla lor sărăcise şi aproape se desfiinţase. Fanarioţii, principalii clienţi ai blănarilor, au fost alungaţi - instaurându-se domnii româneşti. Apoi, au apărut comercianţi specializaţi, care aduceau blănuri mult mai ieftine din Rusia şi au fost create mici fabrici, după modelul german. Puţinii blănari nu şi-au mai permis să refacă biserica. Şansa a venit, însă, din partea vornicului Teodor Burada. Avocat şi om politic, acesta a reconstruit biserica Adormirii Macii Domnului, „spre pomenirea veşnică a părinţilor şi a familiei“ sale, aşa cum este menţionat într-una dintre cronicele vremii.

Din păcate, după doar zece ani, locaşul a fost din nou mistuit de flăcări. În acest context, o altă personalitate ieşeană îşi leagă numele de Biserica „Adormirii Maicii Domnului“. Este vorba despre serdarul Antonie Cobălcescu, tatăl omului de ştiinţă Grigorie Cobălcescu.

În anul 1843 s-a început reconstrucţia bisericii, după planurile bisericilor domnitorului martir Miron Barnovschi. Sfântul lăcaş a fost dotat cu cele necesare desfăşurării sfintelor slujbe, în anul 1849 fiind sfinţit de către locţiitorul de mitropolit, Meletie Sardeon. Ca o recunoştinţă pentru jertfa serdarului Cobălcescu, biserica a primit şi hramul Sfântului Antonie cel Mare.

Biserica Vulpe, în haine noi

Trecerea timpului şi contextul socio-cultural au impus o nouă refacere a bisericii Adormirii Maicii Domnului. Chiar dacă blănarii au apus de mult timp şi familiile ctitoriceşti s-au stins, o mână de oameni coordonaţi de către preotul Mihail Grigoraş a pus umărul la treabă, după 160 de ani.

Consolidare interioară şi exterioară, instalaţie electrică, tencuire, pictură în tehnica frescă, pardoseli de marmură, instalaţie de climatizare şi de încălzire, o nouă catapeteasmă, acestea sunt doar câteva dintre lucrările ce au fost binecuvântate de rugăciunea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în anul 2010. În acel moment, biserica a primit în dar şi o părticică din moaştele Sfintei Ecaterina.

Rugăciune şi istorie, lux şi blănuri, incendii şi lacrimi, credinţă şi renaştere. Acestea sunt, într-o enumerare succintă, momentele prin care a trecut, de-a lungul timpului, Biserica Vulpe. Un loc de închinare a breslei blănarilor, o pagină din istoria Moldovei.