Puţine mănăstiri au primit de la noi din ţară atâţia bani şi atâtea obiecte bisericeşti câte i-au fost dăruite, mai ales după 1750, Xiropotamului. Cine va putea descifra odată odoarele şi obiectele ei sfinte - multe arse în 1821 - se va mira de câte danii româneşti au curs spre acest lăcaş din Sfântul Munte.
Întemeietorii
Nu departe de portul Dafni, pe drumul spre Careia (Karies), la 140 de metri, deasupra mării, Mănăstirea Xiropotamu (Xeropotamou) domină partea de apus a Athosului.
După tradiţie, mănăstirea a fost întemeiată de Împăratul Teodosie cel Mic şi sora lui, Pulcheria, care ar fi zidit aici cu banii ei , în anul 424, un mic schit, donând o bucată din Crucea Domnului şi părţi din moaştele celor 40 de Mucenici. În lumina istoriei apare însă, mult mai târziu, numele cuviosului Pavel Xiropotamitul, despre care se crede că este întemeietorul acestui lăcaş, fiind pomenit de trei ori în cel dintâi tipicon al Athosului de-abia în anul 970. Se ştie însă că Pavel Atonitul, cel care a fondat şi Mănăstirea Sfântul Pavel, a rezidit Xiropotamu la sfârşitul secolului.
Cert este că Mănăstirea Xiropotamu exista pe la anii 1000 şi că după această dată continuă să se dezvolte foarte mult. Arsă însă de mai multe ori de către arabi, a fost rezidită în 1282 de către împăratul Andronic al II-lea Paleologul.
Transformată pe la 1407 în mănăstire idioritmică, aceasta decade, cu toate că primise câteva metocuri în Casandra, în Calcidica şi în Macedonia.
„Poporul să aibă milă de Xiropotamu“
Începutul legăturilor cu Ţările Române îl face Voievodul Alexandru Aldea, care, potrivit unui act de danie din 1433, dădea Xiropotamului câte 3.000 de aşpri. Tradiţia este continuată aici de Neagoe Basarab care „au împodobit mănăstirea şi au făcut trapezărie din temelie, precum şi pivniţă“, după cum afirmă Gavriil Protul în „Viaţa lui Nifon“. La 2 mai 1533, alt voievod al nostru, Vlad Vintilă, dă un ajutor de 5.000 de aşpri mănăstirii. Mai apoi, Alexandru Lăpuşneanu şi Doamna lui, pioasa Alexandra, renovează katolikonul şi refac o parte din pictură. Urmează, în ordine, alte şi alte danii şi contribuţii româneşti la menţinerea şi dezvoltarea acestei mănăstiri făcute de către Radu Mihnea, voievodul Alexandru Coconul, vameşul Păun din Iaşi, Duca Vodă s.a.m.d..
Incendiată de mai multe ori şi rămasă în paragină, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Xiropotamu este refăcută între 1757-1768, de către venerabilul călugăr Cezar Daponte. Acesta face mai multe călătorii în Moldova şi Ţara Românească şi adună de la credincioşii noştri suma de 60.000 groşi de aur (cam 1.500.000 franci aur) sau cum zice el „o sută de pungi“. Tot pe timpul pelerinajului colector, o mulţime de odoare, cărţi, haine bisericeşti, unele lucrate în aur şi în argint, care împodobesc astăzi mănăstirea, le-a primit ca donaţii din Ţările Române. Între acestea se remarcă o icoană a Maicii Domnului înrămată în aur şi provenită din Rusia, rămasă de la Duca Vodă, cu o vechime de 140 de ani la vremea aceea; cinci Evanghelii legate în aur şi în argint şi împodobite cu pietre preţioase; câteva icoane de marmură şi alte obiecte de cult. La acestea adăugându-se şi materiale de construcţii. Ecoul pozitiv al venirii lui în Moldova se vede şi din faptul că însuşi mitropolitul Iacob Stamati dă o pastorală în care face cunoscută istoria bucăţii de Lemn Sfânt adusă voievodului Scarlat Ghica de către călugăr, îndemnând tot „poporul să aibă milă de Xiropotamu“.
În aceeaşi perioadă, la Xiropotamu, merg ajutoare din Braşov, din Craiova şi din alte zone ale Ţărilor Române.
La sfârşitul pelerinajului nostru la Xiropotamu vom avea imaginea clară a faptului că, după ce a cunoscut un trecut strălucit în epoca bizantină, culmea de dezvoltare a acestei mănăstiri a fost atunci când ajutoarele româneşti erau mai abundente. Pe întreg parcursul secolelor XVI-XVII, dar mai ales înspre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate din secolul al XIX-lea, Xiropotamu a fost sub protecţia voievozilor şi a boierilor din Ţările Române.
