Zidurile Constantinopolului

În Bizanţul mileniului întâi, oricine cobora pe Via Mesa înspre „Biserica Sfintei Înţelepciuni“, pe o lungime de câţiva kilometri buni, putea admira aproape tot ceea ce spiritul antic dăruise mai bun în materie de artă. Sfântul Împărat Constantin voise să ridice nu numai un oraş nou, ci o nouă capitală pe măsura ambiţiilor sale imperialiste, o Nouă Romă, evident în stare s-o depăşească cu mult mai mult pe cea dintâi. Pieţe spaţioase înconjurate de porticuri, galerii, coloane şi arcuri de triumf, locuinţe particulare exuberante, vechiul palat imperial şi hipodromul chiar lângă „Sfânta Sofia“. Aceasta era numai o parte a monumentelor arhitecturii laice care au dus faima Constantinopolului departe de zidurile sale, până chiar în recea şi cruda Scandinavie. Dar strălucirea de odinioară a pălit sub asediul turcilor care au cucerit inexpugnabila, până atunci, capitală imperială. Despre metafora zidurilor de netrecut ale Bizanţului şi credinţa creştină, în rândurile de mai jos.

Monumentele religioase erau pe măsură; cum intrai în oraş prin poarta Charisiană, lăsând în urmă marele zid de apărare şi tot ceea ce ai fi putut să vezi până atunci mai frumos în materie de arhitectură bisericească, aproape imediat de zid pe dreapta era situată Biserica „Sfântul Gheorghe“ - astăzi Catedrala Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

La jumătatea distanţei dintre ea şi Forul lui Teodosie, pe partea stângă, se înălţa în formă de cruce graţioasa Biserică a Sfinţilor Apostoli, renumită în oraş şi datorită inestimabilelor relicve sfinte pe care le adăpostea. Tocmai la capătul celălalt al oraşului, ca un soldat divin în strajă, de la aproape 72 de metri înălţime, veghea deasupra întregii Mări de Marmara ceea ce întregul Ev Mediu a numit-o „Biserica Înţelepciunii Divine“. Dincolo de ea se întindea nesfârşita mare; albastrul -marmara, în care îţi scăldai privirea, îţi îmbia şi sufletul şi trupul şi te făcea să cazi sub vraja lui.

Maica Domnului, stăpâna şi ocrotitoarea Bizanţului

Atâtea minunăţii omeneşti în jurul tău, atâtea nestemate adunate la un loc, sub zidurile teodosiene, atâta siguranţă, încât ai fi crezut şi tu - barbar fiind - că Panaghia cu veşmântul ei albastru - de n-o deosebeai de cer, atunci când soarele e mai puternic - va proteja cetatea sfântă şi zidurile sale, nimic şi nimeni în veci să le străpungă fără voia lor. Şi n-aveai cum să nu fii convins de lucrul acesta, mai ales că istoria te întărea în credinţă. Un şarpe uriaş de şapte kilometri, un lanţ imens, puţin bombat, se întindea de la Marea Marmara până la Cornul de Aur. O centură în jurul unui trup, o credinţă înveşmântând un suflet pur şi sub zidurile lui se opreau întotdeauna forţele înarmate ale barbarilor.

În rezumat, istoria zidurilor Constantinopolului se prezintă aşa. Sub Teodosie al II-lea (408-450), pericolul constant de dincolo de câmpia Traciei cu care se confruntau bizantinii l-a condus pe acesta să dureze un sistem de apărare imbatabil timp de o mie de ani. Construit în 413 şi lărgit în 447, zidul era format dintr-o triplă linie de fortificaţii: un zid interior înalt de 11-12 metri, unul exterior de 8 metri înălţime, fiecare apărat de numeroase turnuri (86 în total) şi un şanţ exterior larg de 18 metri, cu un parapet de înălţime medie de-a lungul laturii interioare. Zece porţi - prevăzute în construcţia zidurilor, prin care astăzi se poate perinda oricine - permiteau accesul în cetate. La ele râvneau şi Orientul, şi Occidentul, dar până să le aibă, au dat greş de atâtea ori în faţa zidurilor teodosiene. Amintim numai câteva dintre asediile asupra zidului. În anul 550, slavii atacă oraşul şi zidurile, peste 9 ani kutrigurii (bulgarii) atacă din nou, şi zidurile rezistă. În 626, o coaliţie formată din avari, slavi, bulgari şi gepizi atacă din nou. Acesta este unul dintre cele mai mari asedii suferite de către oraş până atunci. Arabii în 674-678 şi 717-718 asediază din nou Constantinopolul, dar sunt nevoiţi să se retragă din faţa puternicelor ziduri, după ce pierd aproape 150 de mii de oameni, numai în ultima campanie. Nemilosul hagan Krum atacă şi el Constantinopolul în 813-814, dar fără izbândă.

Cruciada a IV-a, primul semn că Bizanţul putea fi cucerit

Ruşii, în 860 şi 907, Simeon al Bulgariei atacă şi el zidurile în 913, dar, incapabil să le străpungă, negociază. Mai târziu, de două ori, în 934 şi 959, maghiarii ajung şi ei la periferia oraşului. Pentru prima dată în istorie, mitul Bizanţului invincibil se stinge vineri, 13 aprilie 1204, când cavalerii Cruciadei a IV-a, după ce întâmpină o rezistenţă aproape inexistentă, cuceresc oraşul splendorilor. Anul 1204 poate fi considerat cu siguranţă „începutul declinului“ puternicului Bizanţ.

La sfârşitul secolului al XII-lea, în scena politică a lumii Asiei Mici intră o nouă forţă, cu evidente trăsături expansioniste, „osmanlâii“ sau „otomanii“. După ce a rănit trupul Imperiului rând pe rând, în 1422 sultanul Murad al II-lea ajunge şi el sub acoperământul Fecioarei ce se purta pe deasupra zidurilor oraşului. Lovitura de graţie - aşteptată de altfel de toţi - este dată de geniul sultanului Mehmet al II-lea, la 29 mai 1453, când, propriu-zis pentru prima dată în istorie, Bizanţul este străpuns şi cucerit prin zidurile sale, odată pentru totdeauna.

Interesant de amintit este şi faptul că iniţial pătrunderea turcilor în oraş nu s-a făcut prin străpungerea porţilor mari ori prin breşe masive în zid, ci prin vina grecilor care au „uitat“ deschisă nesemnificativa Kerkaporta.

De-ai fi văzut ce jale era în oraş! Şi cum era cu putinţă să-ţi creadă ochii că ceea ce durase cât o împărăţie de o mie de ani a murit într-o noapte? Dar într-o noapte fără de moarte!

Până acum, „Zidurile Constantinopolului“ nu reprezintă decât o incursiune istorică în fantastica şi zbuciumata lume a capitalei bizantine. O succintă prezentare a valorilor laice şi religioase care ridicau faima Constantinopolului în lume, dintre toate acestea, zidurile teodosiene intrigând cel mai mult. Alături de sensul literal-istoric există însă un sens mult mai profund, cu nuanţări ale aspectelor soteriologiei. „Zidurile Constantinopolului“ este o alegorie pe tema „certitudinea mântuirii în Ortodoxie“.

Metafora capitalei din primul imperiu creştin

Oraşul Constantinopol reprezintă sufletul uman. Aşa cum el reprezenta sufletul întregii lumi medievale şi valoarea-etalon spre care tindeau toţi, aşa şi sufletul în om reprezintă specificul său cel mai determinant.

Bogăţiile oraşului simbolizează calităţile sufletului, ce pot fi categorisite după căderea omului în păcat, în calităţi natural-religioase: dragostea dezinteresată de câştig material, sete nesfârşită de desăvârşire şi jertfă până la moarte şi calităţi natural-umane: bunătate, dreptate, frumos, cinste, curaj.

Zidul teodosian - puritatea credinţei creştine (ortodoxe) păstrată şi formulată cu atâtea sacrificii secole de-a rândul în timpul sinoadelor ecumenice. Odată fixată, aceasta devine normativă pentru mântuire. În spatele acesteia ne ascundem păcatele şi slăbiciunile, mândrindu-ne că suntem, din întreaga lume creştină, singurii păstrători ai credinţei celei drepte şi, prin urmare, numai noi ne putem mântui.

Mântuitorul Hristos demontează magistral această idee pe jumătate falsă, completând-o cu o idee exprimată sub formă de parabolă: „Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomului şi tot pomul ce nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“. (Matei 3, 9-10).

Porţile oraşului reprezintă păcatele prin care diavolul poate pătrunde în suflet.

Neamurile barbare întruchipează legiunile demonice, ce râvnesc să ia în stăpânire oraşul. Asediile sunt atacurile înverşunate ale Satanei asupra zidurilor credinţei, iar scopul final al tuturor încercărilor este: pervertirea valorilor sufletului şi cucerirea lui. Tehnicile folosite pentru escaladarea zidurilor sunt stratagemele diavoleşti, iar cucerirea oraşului semnifică pătrunderea în suflet şi posedarea lui.

Una dintre cele mai ingenioase tactici uzitate frecvent în luptă de vrăjmaş este cea denumită în genere „mici avarii - mici retrageri“, asaltul final urmând să se producă nu asupra păcatelor capitale din zidul de rezistenţă, ci asupra păcatelor mici, prezentate şi crezute ca insignifiante.

Acestei capcane au căzut şi bizantinii, care păzind porţile mari le-au neglijat pe cele mici (Kerkaporta). Nu există păcate mari ori păcate mici, ci simplu păcate. „Cine va păzi legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile“ (Iacov 2, 10).

Privegheaţi, aşadar, căci au căzut chiar şi zidurile Constantinopolului, şi gloria sa.