Zidurile martore ale începuturilor „Junimii“

Continuând prezentarea unora dintre cele vreo 400 de zidiri şi locuri cu mari implicaţii în cultura şi istoria românească, dar puţin cunoscute de cititori şi de vizitatorii cetăţii din marginea de răsărit a ţării, astăzi poposim la Iaşi pe colţul străzilor Vasile Alecsandri şi Cuza Vodă. Acolo se află o clădire cu ziduri de peste 160 de ani, modestă ca înfăţişare, dar bogată în amintiri. Acolo a fost sanctuarul Societăţii cultural-literare „Junimea“, înfiinţată în februarie 1864 de o mână de tineri entuziaşti, cu strălucite studii superioare europene, precum Titu Maiorescu (n. 1840), Petre Carp (n. 1837), Iacob Negruzzi (n. 1842), Vasile Pogor (n. 1833) şi Theodor Rosetti (n. 1837). După cum spunea Tudor Vianu, „Junimea“ a fost cea mai însemnată grupare literară a veacului al XIX-lea, reunind marile personalităţi intelectuale ale vremii.

După înfiinţarea „Junimii“, părinţii societăţii au rostuit o tipografie căreia i-au zis Tipografia „Junimea“ şi pe care au instalat-o în bătrâna clădire de pe colţul străzilor pomenite (1865). Aceasta avea să tipărească revista „Convorbiri literare“ (apărută la 1 martie 1867), cât şi felurite alte publicaţii. Observând că pe atunci cărţile se vindeau prin dughene, laolaltă cu alte mărfuri, Vasile Pogor şi amicul său, Nicu Burghele, au ticluit în acelaşi local şi o librărie. Au angajat un fost telegrafist polonez, Lewandowski, au închiriat odăile de pe colţul clădirii folosite până atunci pentru o prăvălie de haine, au făcut comenzi de cărţi şi rechizite la Paris şi au pornit cu elan la treabă.

În preajma Crăciunului anului 1868 s-a deschis Librăria „Junimea“

Pe la jumătatea lui noiembrie din anul 1868 fulguia bine, iar un vânt iute dinspre răsărit sufla tăios, îndemnând jivinele să-şi caute vizuinile şi pe oameni să umble mai vârtos prin sipete după cuşmele şi caţaveicile îmblănite. Grăbiţi, să nu-i întreacă cumva vecinii, negustorii începuseră să gătească prăvăliile pentru Crăciun, atârnând prin ferestre şi odăi beteală, globuşoare şi zorzoane poleite şi împânzind gazetele cu anunţuri ademenitoare şi chemări îmbietoare. Ţinându-le parcă isonul, revista „Convorbiri literare“ publica şi ea anunţuri cu litere mascate: „De curând s-a deschis la Iaşi Librăria «Junimea» în casele Băncii în colţ“ (zidirea aparţinea Băncii Moldovei de alături).

Cum afară vremuia, iar o burniţă subţire şi tăioasă ce mâna din fugă câţiva fulgi înghiţea şi puţinul soare cu dinţi, pofteala îndreptată către iubitorii de „litere, ştiinţe şi belle-arte“ să viziteze noua librărie - apărută pe la 26 octombrie în „bolta hăinăriei lui Iosif Gartner“ - şi să cerceteze lucrările „autorilor români şi străini“, în „ediţii de lux“, de „bibliotecă“ şi pentru „usul şcoalelor“, era bine venită.

Odaia din colţul dughenelor boltite de la răscrucea uliţei Sfântul Ilie, numită mai târziu Vasile Alecsandri, cu uliţa Golia, zisă, mai încoace, Cuza-Vodă, era căptuşită de rafturi şi dulapuri ticsite cu cărţi, albume, reviste, calendare, partituri muzicale, registre şi felurite neamuri de hârtie pentru daravere, şcoli sau scrisorele parfumate ale duducuţelor.

Printre ele tronau sclipitoare călimări din cristal, cu condeie din os încrustat, tampoane de sugativă şi fel de fel de scule de cancelarii, scăpărând în lumina sfeşnicelor aprinse din bogăţie.

Fiindcă spre jumătatea lui decembrie, odată cu anunţul sosirii faimoaselor „Prezenturi de anul nou“ (cadouri şi felicitări), „Convorbirile“ vesteau că pe lângă librărie s-a aşezat şi un „Cabinet de lectură“ înzestrat cu operele „cele mai cunoscute şi mai noi“, mulţime de curioşi se îndemnau să-i treacă pragul. Coborând încotoşmănaţi din săniile trase în faţa Dughenelor Băncii la vremea când viscolul cutreiera chiuind prin streşini şi zaplazuri, intrau bucuroşi în odaia plină de mese şi fotolii unde se putea citi sau răsfoi o carte stând împărăteşte şi sorbind o cană de ceai.

În cabinetul de lectură veneau Maiorescu, Alecsandri, Pogor, Caragiale

Între vizitatorii ce răsfoiau cărţile rafturilor, în tihnă, tulburaţi doar de duduitul sobelor şi susurul samovarelor cu ceai, zăbovea adesea Vasile Pogor, susţinătorul financiar al librăriei şi al cabinetului. Potrivit amintirilor lui Iacob Negruzzi, „librarul“ Vasile Pogor „avea nespusa plăcere de a lipi etichete pe cărţile din cabinetul de lectură“. El recomanda lucrările abia ieşite din Tipografia „Junimea“ şi admira luxoasele dicţionare şi enciclopedii trimise de faimoasa librărie pariziană „Hachette“ pe numele său nu prea norocos la câştig, potrivit cupletului rostit la un banchet junimist:

„- Răvaş Pogor, răvaş dragă,/ C-a venit într-un pachet,/ Răvaşul de la Hachette./ Las să vie, Domnul ştie,/ Calea trandafiri să-i fie.“

Tipografia „Junimea“ hărăzită să tipărească pe gratis cărţi şcolare, cât şi urmaşa sa mai nouă, Tipografia Naţională, instalată prin 1872 în acelaşi local de junimiştii Costache Rosetti-Solescu, Nicolae Gane, Iacob Negruzzi şi alţi amici, aveau să scoată la lumina zilei multe lucrări de seamă ale culturii româneşti şi să tipărească „Convorbirile“ (cu o mică întrerupere) până în 1885, când revista s-a mutat la Bucureşti.

Vreme de vreo 18 ani, odăile dughenelor din colţul clădirii cu un cat, ce au aparţinut Băncii Moldovei, şi închiriate „Junimii“ pentru stabilimentele sale (tipografie, redacţie, librăriie) au fost locaşul „Convorbirilor“ şi locul de întâlnire al oamenilor de litere români, revista având multă vreme întâietate în ţară. Acelaşi rol juca la Bucureşti „Revista Contimporană“ (1873-1876).

Într-o încăpere „cu intrare prin dos“, unde se adăpostea administraţia tipografiei şi redacţia „Curierul de Iassi“ şi a „Convorbirilor literare“ vecuia şi Iacob Negruzzi, secretarul „Junimii“, dichisind fiecare număr, de la punerea în pagină şi până la expedierea revistelor către abonaţi, el fiind „autorul, culegătorul, corectorul, directorul, ba chiar şi cititorul «Convorbirilor literare»“ - cum îl tachinau amicii.

Pe uşile librăriei sau ale tipografiei, intra deseori ca un „semizeu“ tânărul profesor şi critic literar Titu Maiorescu (1840-1917), sufletul societăţii, cercetând mefistofelic rafturile şi „negoţul“ colaboratorilor „librari“, săvârşit de obicei „cu mare succes în pagubă“, şi urmărind lucrul la cărţile sale încredinţate tipografilor: „Despre scrierea limbii române“ (1866), „Poezia română“ (1867), „Contra şcolii Barnuţiu“ (1868). Nu ocoleau tipografia nici Vasile Alecsandri, I. Slavici sau I. L. Caragiale care şi-a publicat în „Convorbiri“ comediile „O noapte furtunoasă“, „O scrisoare pierdută“, „D-ale carnavalului“.

Bineînţeles, uneori era prezent şi Ion Creangă. Zbătându-se şi muncindu-se, nu fără izbândă, să mai scoată încă o ediţie din lucrările sale şcolare, dădea ghes uneori redactorilor să mai „publice“ (anunţe) o dată, fără parale, ca ştire plină de tâlc, la jurnalul „Curierul de Iassi“ la rubrica „Noutăţi“:

„Cărţi didactice. Unii răuvoitori par a fi răspândit zvonul că ediţia nouă a cărţilor didactice compuse de Creangă, Ienăchescu şi asociaţii n-ar fi ieşit de sub tipar şi nu s-ar fi găsind de vânzare. Sântem autorizaţi de a declara că părinţii, elevii şi institutorii îşi pot procura oricând şi în număr oricât de mare, cărţile în chestiune chiar de la autorii lor, d-nii Creangă, Ienăchescu şi asociaţii“.

În clădirea de pe colţ a lucrat poetul Mihai Eminescu

Prin anii 1876-1877, într-o odaie a tipografiei, trudea „pentru a se hrăni“ Mihai Eminescu (cum îi scria Iacob Negruzzi lui Titu Maiorescu), lucrând la gazeta „Curierul de Iassi“ ca redactor, corector şi cronicar al paginii politico-literare. În urma schimbărilor politice guvernamentale şi restructurare a unor activităţi, i se suprimase postul de revizor şcolar al judeţelor Vaslui şi Iaşi (ocupat în perioada iunie 1875-iunie 1876).

Rămas fără un loc de muncă, iar Iaşii având după Unire puţine activităţi administrative sau economice, prietenii junimişti i-au găsit modestul serviciu de gazetar.

Jurnal popular, scos în format mic din 1868, „Curierul“ junimist apărea de trei ori pe săptămână, duminica, miercurea şi vinerea, la ora 6 dimineaţa, când se împărţea abonaţilor.

Apoi, beneficiind de o subvenţie acordată de Primărie şi de Ministerul Justiţie cu sprijinul lui Nicolae Gane, primar junimist (între 1872-1876), din aprilie 1874 „Curierul“ a luat formatul mare şi numele pompos „Curierul de Iassi“, cu subtitlul „Foaea publicaţiunilor oficiale din resortul Curţii apelative din Iassi“.

În baza unui contract pe cinci ani, „foaea“ urma a tipări o consistentă parte oficială, cu publicaţii administrative şi judecătoreşti, cuprinzând anunţurile prefecturilor, primăriilor, tribunalelor şi ale Curţii de Apel.

Bogată în rubrici (Revista Internă, Revista Externă, Foileton, Noutăţi, Diverse) şi variată în conţinut - mai ales după 1 ianuarie 1876 -, foaia publica ştiri locale, din ţară şi din străinătate, măcar o pagină cu reclame comerciale pentru mărfuri străine sau româneşti, informaţii culturale, versuri, ceva proză şi, bineînţeles, comunicări oficiale ale tribunalelor şi ale administraţiei şi districtelor (judeţelor) din Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava, Botoşani, Dorohoi, Vaslui, Iaşi).

Câteva coloane ocupau lista proceselor, cu citaţiile tribunalelor celor cinci secţiuni, mandatele de aducere şi urmărire ale delincvenţilor, numirile în funcţii publice, cât şi reclamaţiile adresate conducerilor administrative şi altora, fapt pentru care era citită în toate straturile societăţii din ţară, ba chiar şi din străinătate (Austria, Germania, Franţa, Belgia, Elveţia, Turcia). Ziarul avea chiar şi corespondenţi la Istanbul şi Paris, cum nici o altă publicaţie de mai târziu nu mai reuşea.

Înhămat cu pasiune şi sârg în subjugătoarea îndeletnicire ce-i oferea unele libertăţi şi larga viziune a gazetarului, dar numai 100 de lei leafă faţă de vreo 400 de lei cât primise ca revizor, Mihai Eminescu, nou redactor, s-a apucat să prefacă foaia Curţii de Apel într-un jurnal modern informativ, combativ, iar când avea câteva momente liniştite scria versuri.

Lângă redacţie s-a mutat, în 1876, Veronica Micle

Soarta, neprevăzută ca totdeauna, i-a adus lui Eminescu muza în apropiere. La 18 noiembrie 1876, profesorul Ştefan Micle, eliberat din funcţia de rector al Universităţii, pe care o deţinuse vreo zece ani, a primit postul de director al Şcolii de Arte şi Meserii din spatele Bisericii „Sfântul Ilie“ (clădirea ce adăposteşte astăzi Biblioteca Universităţii de Medicină). Conducătorii şcolilor de odinioară având obligaţia să fie mereu între elevi, directorul s-a mutat în locuinţa şcolii împreună cu soţia - Veronica - şi cu cele două fiice: Valeria şi Virginia.

Astfel, poetul avea fericirea să fie în preajma muzei sale fără să mai patruleze strada Gh. Asachi, unde locuise profesorul şi Veronica până atunci, într-o casă cu vreo şapte plopi la gard, motiv ca romanticii să-i spună strada Strada Plopilor fără Soţ.

Între cei doi tineri, Mihai Eminescu şi Veronica Micle (născuţi în acelaşi an, 1850), ce se cunoscuseră la Viena, unde poetul era student, iar Veronica venise pentru un tratament medical, se înfiripase o dragoste nevinovată. Strada Sfântului Ilie, îngustă pe vremea aceea ca o hudiţă, devenind locul întâlnirilor lor romantice, poetul i-a închinat poezia „O stradă prea îngustă“, datată 1876:

„O stradă prea îngustă/ Părea că se făcea

Şi case lungi şi negre/ Pe două părţi era.

Pe dânsa nu luceşte/ Un singur felinar -

Eu trec încet şi fluier/ în suflet cu amar.

Deodată simt în urma-mi/ Venind tiptil-tiptil,

Pas sfiicios de fată,/ Uşor ca de copil.

Şi simt cum că de braţu-mi/ Un braţ uşor s-anină

Şi simt că mâna-mi strânge/ O mână dulce fină

Răsună miază noaptea/ Din turla neagră, veche

Suntem atât de singuri/ Suntem o păreche.“

Gazetarul s-a despărţit de Tipografia „Junimea“ şi redacţia „Curierului de Iassi“ în octombrie 1877, când a plecat la Bucureşti în redacţia „Timpului,“ chemat de Titu Maiorescu şi P. P. Carp. Înaintea plecării, a trecut pe la Veronica, dar n-a găsit-o acasă. Aflând că a fost căutată, dânsa i-a scris la 27 octombrie mărturisind părerea de rău că nu s-au văzut şi chemându-l de sărbători la Iaşi.

Aici, în strada Sf. Ilie, rebotezată prin 1878 Vasile Alecsandri, în amintirea bardului ce a locuit oleacă mai sus în casa ce adăposteşte acum Muzeul Teatrului, Veronica Micle a trăit tragedia pierderii soţului, la 4 august 1879. A părăsit locuinţa nefastă din clădirea şcolii în preajma zilei de 8 noiembrie 1879, mutându-se în modesta ei locuinţă din strada Butu (N. Gane).

De la 1 aprilie 1885, „Convorbiri literare“ la Bucureşti

Prezenţa junimiştilor în strada Vasile Alecsandri s-a rărit din primăvara anului 1885, când „Curierul“ vestea cu tristeţe că Adunarea Generală a Creditului Agricol s-a întrunit pentru a alege alt administrator în locul lui Iacob Negruzzi, plecat la Bucureşti. „Curierul“ încheia cu remarca: „Toată lumea regreta plecarea d-lui Neguzzi care a fost creatorul acestei instituţii“. Din alte câteva rânduri, ieşenii aflau şi motivul: „Pe ziua de 1 martie, d-l Iacob Negruzzi, profesor de Drept Comercial al Facultăţii de Juridică, este transferat în aceeaşi calitate şi la aceeaşi facultate, la Universitatea Bucureşti, în locul defunctului Vasile Boerescu“.

Peste câteva zile, la 10/22 martie, tot „Curierul“ aducea o ştire şi mai dureroasă pentru lumea culturală a Iaşilor: „De la 1 aprilie 1885, revista «Convorbiri literare», începând cu anul al XlX-lea al existenţei sale, apare la Bucureşti în editura Socec“ (unde a rămas până după ultimul război, reluându-şi apoi apariţiile la Iaşi).

Tot mai bolnav şi îngândurat de soarta lui bădiţa Mihai, mâncat de „străinătăţi“, se abătea pe acolo şi Ion Creangă, „oleacă de proprietar“ cu încă vreo 9 institutori, la Tipografia Naţională“, cumpărată de la „Junimea“ prin 1882 şi purtată cu dibăcie de tipograful I. S. Ionescu.

Adăpostind tot felul de magazine, redacţii, tipografii, librării (între care celebra Librărie Daniel, instalată în locul „Junimii“ pentru a nu se pierde tradiţia), o farmacie Răteanu, o bancă, ADAS-ul şi unităţile Cooperaţiei meşteşugăreşti (între 1960-1989), iar astăzi un cabinet stomatologic şi altă farmacie, vechea zidire junimistă şi-a păstrat locul din colţul celor două străzi. O placă de marmură, fixată pe un perete, laterală, glăsuieşte pentru cei fără grabă: „În această clădire a funcţionat Librăria şi Tipografia societăţii culturale „Junimea“. Aici au fost tipărite revista «Convorbiri literare» şi ziarul «Curierul de Iaşi», al cărui redactor o perioadă a fost poetul Mihai Eminescu“. Placa a fost aşezată în anul 1994 de Muzeul Literaturii Române.

„Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin“

Acum fiind vremea sărbătorilor, probabil că bătrânele ziduri îl aşteaptă pe bădia Ion Creangă, călător hojma, odinioară, între Bojdeucă şi Tutungeria sa din mijlocul străzii Golia, şi nelipsit musafir la Tipografie.

În săptămâna Crăciunului venea cu un buzunar plin de mărunţiş să primească colindătorii, stelarii şi pe popularii eroi Vasilache şi Mărioara ce spuneau parascovenii pe „Uliţa mare“, spre bucuria tipografilor, care se veseleau ciocnind ulcelele cu vin.

Afară ningea cu fulgi mari şi pufoşi, iar Iaşul huia în pocnete de bici, mornăit de buhaie, sunete de corn, colinde şi refrenurile datinilor repetate cu ardoare prin toate mahalalele. Într-o asemenea zi, Creangă îi scria prietenului său:

„Bădie Mihai,

Ce-i cu Bucureştiul de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit... De Crăciun te aşteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate şi mai ales sarmalele care îţi plăceau foarte mult. La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin. Te sărut pe frunte. Ion Creangă“. (decembrie 1877 - acum 130 de ani).