Într-o vară, cu câţiva ani în urmă, o prietenă m-a invitat să o însoţesc la un schit. Iniţial nu voiam, dar argumentul principal care a învins reticenţa mea a fost acela că schitul respectiv avea o biserică cu pictură veche. Deci, până la urmă am mers și am văzut. Din partea de sus a iconostasului mă priveau nişte sfinţi al căror cap era disproporţionat faţă de corp. Pictura, atât cât se mai păstrează, se afla în condiţii bune pentru că fusese deja restaurată şi chiar în vara aceea se pregătea o nouă restaurare. Mi s-a spus că este o pictură realizată de nişte meşteri populari fără valoare. Totuşi, sfinţii fără valoare se încăpăţânau să mă privească.
Ceea ce m-a surprins a fost modul în care acest zugrav necunoscut a transpus în pictură cuvintele Evangheliei, pentru că rolul icoanei este, în principal, unul liturgic, iar pictura de pe pereţi are menirea de a reda cuvintele Scripturii, dar şi de a contribui la crearea atmosferei liturgice. De exemplu, în scena Răstignirii, care împodobea registrul superior al iconostasului, tâlharul care s-a pocăit privea către Mântuitorul, pe când celălalt tâlhar întorcea capul. Această alegere o avem şi noi de făcut în viaţă, să privim către Mântuitorul, să ne pocăim pentru păcate şi să mergem cu El în rai sau să refuzăm chemarea Sa şi pocăinţa şi să cădem de la ursita pe care a gândit-o Dumnezeu pentru noi, mântuirea.
Piatra de încercare
Biserica reprezintă o pregustare a Împărăţiei cerurilor, de aceea atunci când pătrunzi într-o biserică trebuie să simţi că pătrunzi în Împărăţie şi acesta este rolul zugravilor, să redea Împărăţia cerurilor aici, pe pământ, să îi ofere creştinului o pregustare a acesteia. Cei mai mulţi dintre zugravi erau pe deplin conştienţi de misiunea lor. De aceea, ei uceniceau mai mulţi ani în atelierul unui maestru până ce reuşeau să îşi însuşească atât tehnica, cât şi simbolurile din icoane şi mesajul ce trebuia transmis. Maestrul le urmărea evoluţia şi îi supunea la anumite probe. După cum Liturghia are un rol principal eshatologic, la fel și pictura, acela de a ne îndrepta spre ziua a opta, ziua veşnicului astăzi a Împărăţiei ce va să vie. Sfinţii sunt reprezentaţi cu trupul aşa cum va arăta el după Înviere şi nu cum a arătat în viaţa pământească. Piatra de încercare pentru ucenicii zugravi era icoana Schimbării la Faţă şi modul în care reuşeau să reprezinte slava dumnezeiască, care este văzută pentru întâia oară de oameni pe Tabor. Grigorie Palama ne spune, însă, că Hristos era, în realitate, întotdeauna în slavă, dar oamenii nu-l puteau vedea mereu aşa cum este pentru că nu aveau suficient har. Abia când apostolii au primit har, L-au putut vedea aşa cum era El. Unii sfinți, precum Sfântul Serafim de Sarov sau Sfântul Siluan, L-au văzut atunci când au primit har de la Duhul Sfânt. Fiecare sfânt este, într-un fel, un chip al lui Hristos care reflectă lumii slava Sa, pentru că, aşa cum a făcut Hristos, Care S-a deşertat pe Sine ca Tatăl să Se proslăvească, așa au făcut şi sfinţii care s-au deşertat pe ei înşişi pentru ca Fiul să Se proslăvească în ei, devenind astfel oglindiri ale chipului lui Hristos. De aceea, principala grijă a iconarului trebuie să fie dobândirea harului care să îi permită să Îl poată vedea pe Hristos aşa cum este.
Icoana și lumea satului
La confluenţele unor tendinţe artistice venite atât din Ţările Româneşti, dar şi din spaţiul rutean şi din cel apusean, pe care le-au integrat în mod armonios, Ortodoxia şi programele sale iconografice au supravieţuit în Transilvania în mod miraculos. Acestea din urmă au rămas în esenţa lor ortodoxe, transmiţând peste veacuri acelaşi mesaj şi reproducând aceleaşi scene, chiar dacă stilul de a le reprezenta a suferit anumite schimbări. În funcţie de perioadă şi de diversele stăpâniri, acestea au putut integra influenţe ale barocului occidental sau ale artei populare româneşti şi rutene. Exista la vremea aceea o circulaţie a meşterilor, dar şi a modelelor şi a valorilor. „O icoană”, așa cum spune și arhimandritul Maximos Constas, „trebuie privită în contextul ei istoric, adică cel al tradiției vii a interpretării ca parte a unei comunități de credință și ca parte integrantă a practicii liturgice.”
Maeştrii artei au împodobit bisericile din Transilvania, astfel că au luat naştere adevărate şcoli ale zugravilor în care satul a jucat rolul central. În afară de capodoperele medievale, vechi ctitorii ale cnejilor români, care mai stau încă în picioare (la Densuş, la Sântămăria Orlea, la Geoagiu de Sus, la Strei, la Strei Sângeorz, Crişcior sau Lupşa sat şi mănăstire, biserica veche a Mănăstirii Prislop şi biserica veche a Mănăstirii Râmeţ, zugrăvite de meşteri şcoliţi în tradiţia ortodoxă bizantină), majoritatea satelor româneşti transilvănene sunt împodobite cu biserici de lemn. Vreme de mai bine de două secole, românii din Ardeal nu au avut dreptul să ridice biserici de piatră, cele de lemn putând fi distruse mult mai uşor de către stăpânirea străină.
Școli de iconari
Cea mai mare parte a românilor trăiau la vremea aceea la sat şi nu aveau dreptul să se aşeze în oraşele transilvănene, fapt pentru care, în afară de Alba Iulia, în cele mai multe oraşe din Transilvania nu existau biserici ortodoxe româneşti, de aceea arta icoanei româneşti din Transilvania este legată, până la jumătatea secolului al XIX-lea, de lumea satului. Ea se naşte în această lume şi pentru această lume, pentru că, la fel ca şi preotul, iconarul este un mijlocitor între cer şi pământ, între creştinii care vieţuiesc pe pământ şi Dumnezeu şi sfinţii din ceruri. O astfel de şcoală de iconari a apărut în sudul Transilvaniei, la Răşinari, în strânsă legătură cu zugravii din Ţara Românească. Aici au activat Popa Ivan, fiul său, Nistor Dascălul, dar şi fiii popii Radu (Man), Iacov şi Stan. Se remarcă în acest caz proporțiile mai armonioase, după modelul bizantin. O parte din zugravii de aici s-au mutat apoi la Feisa, unde Iacov a fondat o nouă şcoală de zugravi, avându-i principali ucenici pe fiii săi, Gheorghe şi Nicolae, dar şi alți zugravi care s-au remarcat, printre care Toader Popovici. O şcoală la fel de importantă, care a continuat tradiţia şcolii postbrâncoveneşti, a fost şcoala din Făgăraş, care i-a avut drept iluştri reprezentanţi pe Teodor, pe fiul său, Sava, şi pe Ioan Pop, care în urma unui accident se limitează la pictura de icoane, devenind un maestru al icoanei pe sticlă făgărăşene.
O altă şcoală a fost fondată la Abrud de către Simion Silaghi Sălăgeanu. Anterior, a activat în zonă Popa Gheorghe Tobias, care picta în stil postbrâncovenesc. Silaghi a avut numeroşi ucenici, pe fiii săi: Gavriil, Simion, Partenie, dar şi pe alţi zugravi din zonă, precum Nicolae Cuc, Nicolae Hisem, Nechifor Bădău, Ioan Cuc, Gheorghe Şpan, Moise Borşoş etc. Şcoala maestrului Simion Silaghi a avut o influenţă importantă pe Valea Arieşului şi nu numai şi în părţile Hunedoarei şi chiar în Bihor şi în Arad. Ceea ce surprinde în opera iconografică a lui Simion Silaghi, pe lângă asimilarea excelentă a unor elemente ale artei perioadei, barocul, este legătura puternică cu Maica Domnului şi perspectiva eshatologică, adică a Împărăţiei ce va să vie. Iconarul, practic, ne deschide o fereastră către această Împărăţie, singura nădejde pentru românii oprimaţi de către stăpânirea pământească. Aşa au traversat secolele de stăpânire străină românii transilvăneni, cu nădejdea în Împărăţia ce va să vie zugrăvită pe pereţii din biserici. Tot în zona Văii Arieşului activează cu succes şi Toader Ciungar cu fiii săi, Iacov şi Nicolae. În Maramureş se remarcă maestrul de origine ruteană Alexandru Ponehalschi, dar şi ucenicul său Radu Munteanu, care au împodobit cu picturi multe dintre bisericile de lemn de aici. În Banat, un reprezentant de seamă al artei bisericeşti a fost pictorul Ştefan Teneţchi.
Înaintea lor, cu siguranţă, au fost alte şcoli, iar zugravii de atunci nu au făcut decât să continue tradiţia iconografică a vechilor iconari, adaptând limbajul plastic al icoanei la vremurile în care trăiau. Vieţile acestor zugravi au rămas necunoscute, dar arta lor vorbeşte despre ei. Peste tot, sfinţii de pe pereţi şi din icoane ne cheamă, ne strigă şi ne vorbesc, cerând să nu fie uitate această parte a istoriei Transilvaniei, efortul şi jertfa celor care au pictat, iar din partea meşterilor iconari un mesaj ajunge la noi peste vremi: sfinţi cu capete mari, sfinţi cu chipuri zâmbitoare şi cu veşminte colorate ne privesc şi ne vorbesc şi, deasupra tuturor, veghează Maica Domnului, care a ascultat şi a mângâiat suferinţele acestui popor obidit, arătându-i calea către Fiul Său.
La fel ca numeroasele icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, unele mai frumoase, altele mai puţin frumoase, unele mai bizantine, altele integrând în chip desăvârşit diversele influenţe, cum este cazul celor trei icoane pictate de preotul Luca din Iclod: cea de la Nicula, care este cea mai cunoscută şi la care mii de credincioşi vin în fiecare an în pelerinaj, cea de la Ilişua, care, în prezent, se află la catedrala din Cluj-Napoca, şi cea de la Mănăstirea Strâmba, icoanele sunt sfinţite atât de rugăciunile iconarului, cât şi de evlavia credincioşilor. De câte ori nu au alergat românii prigoniţi de stăpânirea străină în faţa acestor icoane ca să îşi plângă amarul şi de câte ori nu i-a ajutat Maica Domnului!
