Apropierea de el te orienta spre Absolutul viu

Au trecut două decenii de la părăsirea celor de-aici a părintelui Andrei Scrima (19 august 2000) și deschiderea pentru el a unui pelerinaj sub un alt chip, netrupesc. Este poate momentul adecvat ca o frântură de memorie cu privire la figura luminoasă a părintelui să urce proustian la suprafață. L-am întâlnit de mai multe ori, o dată la Facultatea de Filosofie, de câteva ori la Colegiul Noua Europă, dar momentul când duhul părintelui, inteligența sa rapidă, cultura ieșită din comun și-au pus amprenta ireversibil asupra mea a fost altul.

Timp de două săptămâni am participat alături de părintele Andrei Scrima la o retragere spirituală organizată la Tescani, între 7 și 21 septembrie 1997, cu 29 de tineri. Părintele i-a avut alături pe Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici. Virgil Ciomoș de la Cluj, una dintre persoanele cele mai apropiate părintelui, ne-a vizitat în trecere, prilej de bucurie mare nu doar prin propria prezență, dar și pentru că dânsul îmi orientase corect atenția și disponibilitatea către părinte ce putea fi altfel perceput ca un personaj care ­blochează prin copleșire, inedit, nonconformism față de epiderma tradiției.

Cu siguranță, modelul acestei „Școli de vară” au fost întâlnirile din cadrul Rugului Aprins. Dar pentru că studenții nu erau toți credincioși, nu au existat inițieri în taina rugăciunii, ci s-a petrecut o imersare în adânc a fiecăruia într-o manieră particulară care mai degrabă nu este la îndemână unui credincios tradițional, clasic: părintele copleșea prin cunoaș­terea pe care o orienta întotdeauna vectorial. După referatul pe care fiecare student îl susținea urma un excurs, cel mai adesea al părintelui, care nu dezvolta linear idei, ci adâncea tematica prezentată într-un univers noetic mai vast. Nu a fost numai expe­riența mea: eram trecuți la limită și certitudinile de sine se transformau în nesiguranță, care prin atenția și politețea extraordinară a părintelui nu generau dez­nădejde.

Se plimba cu ușurință prin timpuri și culturi îndepărtate

Duhul părintelui era așa cum a fost descris adesea de cei din cercul său cel mai apropiat: fără aderențe, cel al itinerantului prin excelență, al străinului. Era ceva palpabil, o energie anume, iar nu întotdeauna gesturi sau cuvinte concrete. De asemenea, „materială” era impresia pe care o lăsa că se plimbă cu ușurință prin ­timpuri și culturi îndepărtate precum prin încăperile la îndemână ale unei locuințe noetice, iar auditoriul era răpit pe nesimțite în acele călătorii fascinante. Nu am știut nici atunci cum să traduc expe­riența și, deși citisem Pelerinul rus, îmi venea mai degrabă în minte drept cheie hermeneutică o nuvelă a lui Eliade în care Jidovul rătăcitor  plimbă un personaj genial (matematician) într-o asemenea manieră.

După o Vecernie slujită la bisericuța din sat, unde nu s-au încumetat chiar toți participanții, în urma căreia preotul, copleșit și el de dimensiunea părintelui ­Scrima, nu știa cum să se raporteze la creativitatea din cadrul slujbei, îmi aduc aminte de o astfel de călătorie noetică în care ne-a purtat pe cei câțiva care ne-am așezat pe treptele conacului de la Tescani în jurul dânsului. Știam foarte bine din întreaga purtare că este monah, deși nu avea ­îmbrăcămintea tipică, ci numai un costum negru. Era evidentă orientarea către Absolutul viu, ­asceza, cunoașterea sapien­țială. Și nu puțină mi-a fost uimirea să ascult o povestire despre ­iubirea dintre bărbat și femeie provenită din spațiul arab, care m-a aruncat într-o trăire extatică de așa natură, încât nu am mai putut, în ciuda oricărei încercări de-atunci, să recuperez conți­nutul exact al povestirii: starea fusese mai puternică.

Relația cu părintele nu era ușoară

Însuși Andrei Pleșu s-a simțit copleșit de ritmul continuu al prezenței  părintelui, al spiritualizării actelor de cultură și, în cele din urmă, a cedat spre finalul perioadei invitându-l pe Mircea ­Dinescu, cu care putea să râdă și să familiarizeze copios. Dar personajul nu s-a potrivit, desigur, deloc în atmosfera și duhul întâlnirilor.

Ceea ce mie mi-a fost dificil nu a fost atât a accepta prezența inedită a părintelui, fără hainele clasice ale monahului, fără însoțirea frazelor-cheie de semne ale Crucii și chiar fără a vorbi în mod direct, ci numai apofatic despre Dumnezeu. Ci faptul că întâlnisem un om pe care îl simțeam că mă depășea nemăsurat de mult! Aveam o „bună” practică de rugăciune, studiasem știință, eram la finele studiilor de filosofie cu cei mai buni profesori din România (avusesem patru profesori din școala de la Păltiniș, spre exemplu), știam câteva limbi, îmbinam practica Tradiției ortodoxe, premodernă, cu o asimilare a moder­nității și racord la cultura occidentală, într-un cuvânt mă simțeam în centrul universului. Și dintr-odată, prin această ­întâlnire neașteptată, îmi fugea tot pământul de sub picioare, se năruiau toate certitudinile și ­infatuările. Și m-am manifestat... Părintele a primit totul cu liniște, m-a bătut ușor pe obraz și la reacțiile mele de a cere iertare, eu tulburat pe măsura primei manifestări, mi-a zâmbit și a diminuat gestul.

Apoi, spre sfârșitul perioadei s-a așezat la masa noastră și am putut să mă deschid. Sufeream și sufletul nu se liniștea... L-am întrebat: Ce aș putea să fac? Mi-a răspuns, ca și cum ar fi existat mai multe posibilități: „Ai putea, spre exemplu, să te rogi”. S-a ridicat de la masă și s-a retras. Nu știu dacă am simțit fluxul rugăciunii lui sau nu, dar sigur am trăit efectul: din acel moment a dispărut miraculos orice stare de suferință. Iar această experiență a rămas neștearsă în mine.

Pentru el, Tradiția ortodoxă avea dimensiune universală

Voi încheia această scurtă evocare amintind de politețea nu numai desăvârșită, ci profund odihnitoare pe care o avea față de noi, de discreția sa maximă care izvora din duhul isihast. Când cărțile sale au fost publicate, după trecerea la Domnul, prin efortul remarcabil al doamnei Anca Manolescu - din nou discreția tainică l-a făcut să evite orice ­manifestare excesivă în spațiul public în timpul vieții -, a devenit evident ce profund ortodox era, cât de proaspete și nescolastice rămân analizele sale. A devenit între timp evident cât de mult își decalase timpul, în fina ­analiză a adâncurilor Ortodoxiei (înaintea părintelui Stăniloae și a lui Ene Braniște în domeniul liturgicii, spre exemplu), în teologia religiilor necreștine, în ­analiza moder­nității. Nu mai puțin clară ne-a devenit capacitatea părintelui de a ridica Tradiția ortodoxă de la un nivel local, sedentarizat, la adevărata dimensiune universală a lui ­Hristos, desigur, iscând suspiciuni în cei care leagă Adevărul eshatologic prea tare de adevărurile parohiale. Și încet va deveni limpede că întrupa o figură hiperbolică a creștinismului, ridicând la un grad de radicalitate neîntâlnit tipul spiritual al ­Pelerinului rus și chipul părintelui Ioan cel Străin, într-atât încât putem spune că avem de-a face cu o figură specială a nebuniei în Hristos. În timp ce a mărturisit fără echivoc în spațiul larg al pământului credința ortodoxă, nu s-a sfiit să amputeze fin ­mândrii prea neaoșe și sedentare la întoarcerea în România după 1991.

Fie ca Domnul să-i scrie numele tainic în a eternei Vieți Carte!