Dăruirea învățătorilor cheamă la recunoștință

Începând, semnificativ, cu reforma marelui Spiru Haret - Omul Școlii de la cumpăna veacurilor XIX-XX - și, masiv, după anii 1950, copiii din spațiul românesc au trecut prin mâna unui învățător în debutul lor școlar. Mai cu seamă în trecut, învățătorul era cea dintâi persoană care inaugura universul cunoașterii generale pentru micul om de 6-7 ani, prin inițierea lui în privința literelor și a silabelor, a cuvintelor și propozițiilor, a cifrelor și socotelilor, iar apoi, pe fondul însușirii acestora, a noțiunilor primare de geografie, istorie, lucru manual și altele înrudite. Practic, cei dintâi ani de educație publică, plus „școala vieții” fiecăruia, constituie un minimum sine qua non al interacțiunii socio-profesionale dintre oameni. Negreșit, din acești ani de învățătură te-ai ales cu ceva concret: știi să scrii și să citești, spre deosebire de următorii ani de școală, prin care uneori se poate trece mai „ca gâsca prin apă”, de la gimnaziu până la universitatea masificată de astăzi. Fie că ți-ai găsit un rost în agricultură, atelier ori la fabrică, fie în posturi superioare de creație și conducere în instituții și companii, învățăturile timpurii au fost indispensabile, rămân de referință și „pe platforma lor operează întregul sistem” edificat ulterior.

Învățătorul competent, implicat, răbdător și sensibil, întotdeauna a izbutit să descopere, chiar și numai în parte, potențialul din micul elev, având convingerea pedagogică fermă că nu există copil rău, ci numai învățăcel, în care încă nu a descoperit darul.

Astăzi mai puțin, înainte cu mult mai mult, învățătorul era la mare cinste în comunitate, fiind privit ca persoana care făcea oameni din copii, mai ales în mediul rural. Alături de preot, cu care își croise calea profesională pe la aceleași școli, era lumină pentru sate, reper cultural și autoritate științifică: conducător de coruri pentru biserică și școală, adesea autor de monografii ale comunelor, inițiator de bănci populare și consilier al țărănimii harnice, inclusiv pe activități de nișă, cum erau stupăritul și altoirea pomilor fructiferi, pe care cei doi - învățătorul și preotul - le studiaseră teoretic și practic la Seminar ori la Școala Normală de altădată.

Venind de la general la particular, un bun om al Școlii dintre nenumărații despre care s-ar putea scrie a fost și distinsa învățătoare Iuliana Vlăsceanu (†2023). Din cei șase frați, câți suntem, a fost învățătoare pentru trei dintre noi, la Școala Gimnazială Bâldana, Dâmbovița. Originară din localitatea vecină, Răcari, i-a rânduit Dumnezeu să viețuiască până la vârsta de 78 de ani, dintre care ultimii cinci în Așezământul de persoane vârstnice al Mănăstirii Christiana, fapt pentru care exprim recunoștință preacuvioasei maicii starețe Benedicta Chirobocea și maicilor Dositeea Savin și Tavita Hornea, continuu prezente între doamnele rezidente în cămin. Totodată, profunde aprecieri pentru toți cei care au contribuit la fondarea și întreținerea acestui autentic centru de binefacere, astfel încât, astăzi, să fie unul dintre așezămintele filantropice importante din Capitală atât din punctul de vedere al condițiilor de îngrijire specifice, de natură geriatrică, cât și spiritual, unde de ani buni locuiesc permanent doamne în vârstă și fără familie.

Destul de discretă, totuși, din relatări mai de pe urmă am aflat că domnișoara învățătoare provenea din familie numeroasă și că nu i-a fost deloc ușor. A urmat Școala Pedagogică de Învățători, Colegiul Național „Elena Cuza”- București de astăzi. În calitate de mezină și-a îngrijit mama imobilizată până spre adânci bătrâneți, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care nu s-a mai căsătorit, în comunitate dintotdeauna fiindu-ne cunoscută ca Domni­șoara învățătoare Iuliana. Nu a avut copii proprii, însă toată acea energie sau forță rezervată familiei, casei, asemenea unui monah în mănăstire, a revărsat-o cu generozitate în școală, punându-și sufletul și priceperea - practic tot ce avea - pentru luminarea copiilor. Odată intrat pe mâna ei, vreme de patru ani, jumătate din zi erai înfiat de școală. Dorea o cunoaștere plenară a elevului, cerând să știe inclusiv cât de sigură este deplasarea zilnică de acasă la școală, ce obișnuiește să mănânce sau cât de mult își ajută părinții în gospodărie - lucru verificat prin „uzura” palmelor. A reușit să fie învățătoarea cu o sănătoasă vedere unitară, unul dintre cei mai competenți dascăli pe care i-am întâlnit în 23 de ani de școală institu­ționalizată, parcurși între 1992 și 2015, de la clasa I până la studii postuniversitare în străinătate. A fost, într-adevăr, foarte exigentă, dar de o competență profesională exemplară, fiind apreciată drept cea mai bună învățătoare de la școlile din zona unde a predat peste 40 de ani. Ajuns la maturitate, i-am înțeles mai profund profesionalismul și strădania dincolo de normele școlare cerute în privința formării noastre timpurii, a generații și generații de copii din satele dâmbovițene Bâldana, Vizu­rești, Urziceanca și Slobozia Moară, spre care zeci de ani, vară-iarnă, a străbătut, pe jos ori cu bicicleta, drumuri de pământ și câmpuri viscolite.

Nu poți să-l uiți pe învățătorul care, cu multă răbdare, ți-a pus creionul în mână, care, după deprinderea scrisului, insista pentru caligrafie și te obliga să folosești doar stiloul cu cerneală. Se necăjea când nu citeai cursiv, asigura elevilor săi cea mai frumoasă și îngrijită sală de clasă din școală, era sufletul serbărilor prin simțul artistic și cunoștințele temeinice de muzică și nu primea nici un alt dar de la elevi și părinți, cu excepția florilor și a simplelor mărțișoare, care și acelea rămâneau agățate în perdeaua unei ferestre din clasă. La final de an era dascălul care își premia echitabil, cu emoție și bucurie, copiii-elevi și se interesa, în detaliu, de activitatea lor și în timpul vacanțelor - vreme pentru care „dădeam socoteală”.

În afara faptului că a fost o persoană deosebită, un om onest, dedicat întru totul educației școlare primare, cu un aport semnificativ în comunitate, atașamentul față de fosta învățătoare este legat și de istoria familiei sale, anume că, pe linie maternă, se trăgea dintr-un neam cu tradiție preoțească de generații, la un moment dat, în tinerețe, ea însăși având intenția să devină monahie. Însă, născută în 1945, la majorat deja era contemporană cu anii grei ai monahismului românesc, așa cum a fost după cunoscutul Decret 410/1959. Numele bunicului-preot Andrei Bădulescu (n. 1862) este consemnat, de pildă, în Anuarul Administrațiunii Cassei Bisericii pe anul 1909 (p. 53), unde este menționat de două ori ca slujitor la Parohia Slobozia, com. Cornățel din același județ Dâmbovița. De asemenea, Chiriac Vlăsceanu (†1973), tatăl d-șoarei învăță­toare, s-a numărat printre „băieții de prăvălie” ai negustorului ctitor și filantrop Iorgu Dumitrescu-Răcari (1845-1934), iar numele său apare al treilea într-o listă cu peste 100 de enoriași generoși, încorporată într-un articol-reportaj din 1968, publicat în revista Glasul Bisericii (11-12, p. 1219), cu ocazia sfințirii de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina a monumentalei Biserici „Sf. M. Mc. Gheorghe” (Răcari), la care comunitatea parohială, preoții și ctitorul principal osteniseră mai bine de patru decenii.

Buna noastră învățătoare a fost chemată la Domnul în 16 noiembrie 2023, la începuturile Postului Nașterii Domnului, în ziua pomenirii Sf. Ap. și Ev. Matei, de la care se citește pericopa despre Genealogia Mântuitorului, rânduită în Duminica dinaintea Crăciunului. Lucrul acesta, precum și faptul că cele 40 de zile de la adormire se împlinesc chiar în prima zi a marii sărbători au vitalizat și mai mult memoria școlarului din urmă cu 30 de ani, care a învățat colindele tradiționale de la cea care acum avem nădejdea că se bucură de ele-n ceruri, mângâiată și de martira care i-a dat numele - Sf. Mc. Iuliana din Nicomidia, pomenită tot în preajma Slăvitei Nașteri, la 21 decembrie. Nu întâmplător tocmai în acest luminos timp al Darului de Sus și al darurilor dintre oameni astfel a arătat Dumnezeu plecarea și pomenirea unui om bun, cu icoana praznicului pe piept și cu gândul nostru pentru el: „Astăzi, când Hristos Se naște, mare-i bucuria-n cer,/ Toți cei adormiți din veacuri azi se bucură cu El”.

Învățătoarea Iuliana Vlăsceanu a fost omul care s-a dăruit pe sine ca o „ardere de tot”, dând „tot ce avea”, asemenea văduvei sărace din Evanghelie. Iar un așa scump dar cunoaștem că îndată I-a atras atenția Învățătorului Care i-a chemat pe ucenici, spunându-le: „Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. [...] a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa” (Marcu 12, 41-44). Pentru aceasta, cu nădejde, îndrăznim să aducem ca rugăciune versul aceluiași inspirat colind: „Ruga noastră cea fierbinte o vom înălța din zori,/ Sperând că cei din morminte sunt cu noi de sărbători./ Și le iartă lor păcate, la părinți, frați și surori,/ Celor ce-n această viață au fost doar colindători”.