O monahie nimbată de legendă dintr-o generație de aur

Am auzit de maica Glicheria Mănăstireanu de îndată ce am poposit pentru o ședere de aproape două săptămâni la Mănăstirea Văratec în ajunul Crăciunului anului 1973. Mă așezasem cu doamna Ecaterina, la sugestia maicii starețe Nazaria, în casa ce avea să fie cuib pri­mitor al familiei noastre și al unor buni prieteni vreme de decenii, cea a neuitatei călugărițe Aglăida Poinaru. Am aflat atunci că acea zidire, una din cele mai arătoase din cuprinsul întinsului sat mănăstiresc, fusese ridicată de inegalabila noastră amfitrioană împreună cu econoama mănăstirii Văratec, Glicheria Mănăstireanu. Se săvârșise această lucrare la scurt timp după ce trecuse furtuna abătută asupra monahismului prin Decretul din 1959, ce-și propunea să fie începutul sfârșitului ci­nului călugăresc din România Ortodoxă. Multe au fost cele care au zădărnicit acest gând pizmaș al regimului ateu. Deasupra tutu­ror s-a aflat credința „tare ca fierul, iute ca oțelul”. O asemenea trăire a fost sursa parcă inepuizabilă a dârzeniei cu care monahii și mona­hiile acelei vremi maștere au înfruntat primejdia. Astfel s-au purtat atunci și Aglăida, munteanca din Ceahlău, și Glicheria, din Bivolarii Iașilor. Amândouă au oferit exemple de rezistență, tălmăcite elocvent și de gestul lor plin de curaj și potrivnic direcției oficiale, acela de a ctitori atunci când cuvântul de ordine era de a demola. Ele răspundeau chemării care le adusese din fragedă tinerețe la mănăstire, cea care reprezenta sensul existenței lor. Cele două monahii ilustrează, fiecare în felul ei, dar cu relevanță, tipologii caracteristice vieții călugărești de la Văratec. Aglăida, rugătoare, ca toate viețuitoarele mănăstirii, neobosită lucrătoare, impecabilă gazdă a celor veniți aici să se bucure de tihna colțului de rai, ducea mai departe o mare și nobilă tradiție a acestui topos sacru. Glicheria, pe care nu am apucat să o cunosc direct în acel popas iernatic de poveste, dădea la iveală alte virtuți ce caracterizau cinul monahal al Văratecului. Conferea relief și substanță vocației de rânduire înțeleaptă a treburilor obștii, una ce număra peste 400 de viețuitoare în anii respectivi. Avea capacitatea de a dirigui comunitatea în albia cea bună. Nu urmase studii înalte, dar trecuse cu folos prin școala vieții și înțelegea dintr-o ochire ceea ce se întâmpla și care era mersul firesc al lucrurilor. Se făcea ascultată de fiecare dată când cuvânta, pentru că găsea mai totdeauna soluțiile dezlegătoare pentru chestiuni complicate, încurcate și uneori de nerezolvat. Asemenea daruri au determinat-o pe Pelaghia Amilcar, stareța cea de înalt prestigiu, să o desemneze econoama mănăstirii, un fel de ministru al economiei în chinovie. O alegere cum nu se putea mai potrivită. A fost apoi mâna dreaptă a altei starețe renumite a Văratecului, Nazaria Niță. Era peste tot și parcă nimic nu scăpa minții și ochilor de o agerime proverbială. Făptuia totul cu o severitate contrapunctată de simțul dreptății.

N-am cunoscut-o direct pe maica Glicheria în acel popas din iarna anilor 1973-1974. S-a petrecut în anii următori, pentru că împreună cu Ecaterina și fiul Ionuț mă abăteam și de câteva ori pe an pe la Văratec. Încă din acea iarnă maica Glicheria îmi devenise însă familiară prin vorbele și descrierile pline de respect, de admirație chiar, ale celor cu care venisem atunci în contact. După ce în anii următori am întâlnit-o și am stat de vorbă cu ea, impresia de personalitate puternică mi s-a gravat ca un sigiliu. Îmi aducea aminte prin forță, sobrietate, devoțiune și credința în bine de eroina din „Baltagul”, de Vitoria Lipan, personajul paradigmatic al lui Mihail Sadoveanu. Căpătase de-a lungul anilor această monahie, ce știa să țină bine strânse în mâinile sale frâiele unei activități complexe, cu provocări multiple, un nimb legendar. Acesta a dăinuit peste vreme și după ce se retrăsese în chilia ei, la capătul unei vieți tumultuoase, de econoamă multe decenii și de stareță reîntemeietoare a Mănăstirii Războieni. Și-a regăsit li­niș­tea, aceea pentru care la 18 ani se îndreptase spre mănăstire, cu un pasaj scurt la început la Agafton și cu o viețuire de aproape 80 de ani la Văratec. A fost grijită la se­nec­tute, când a trecut și prin pă­timirile unei suferințe trupești, de credincioasa ei ucenică, Lucia, care îi era și nepoată, o întruchipare a hărniciei, ce i-a adus și supranumele de „Albinuța”. Merită subliniat că, deși era prinsă până peste cap de răspunderile multe și grele ale dregătoriei sale de econoamă, maica Glicheria a găsit me­reu resursele să cultive cu con­secvență și artă vocația ospeției. În casa sa din preajma Bisericii Mari, casă mănăstirească prototip al vechimii de viețuire în Văratec, ori mai apoi în cea de lângă Biserica „Sfântul Ioan”, ce fusese a arhimandritului Dionisie Velea, cea cu cerdace largi, potopite tot timpul de flori și scăldate într-o blândă lumină, s-au simțit fericiți mulți oaspeți, repre­zentanți de vază ai intelighenției românești. Aici, aceș­tia își dobândeau vară de vară, dar și în alte anotimpuri, pacea su­fletească mult râvnită. I-aș aminti în primul pe cei mai statornici musafiri, pe Lily Teodoreanu și pe profesorul Constantin Ciopraga cu familia sa. Între oaspeți și gazde exista o legătură aproape simbiotică. Cei dintâi regăseau un paradis pierdut, iar cele din urmă se îmbogă­țeau din această mirabilă convie­țui­re cu învățături ziditoare de univers spiritual.

Despre asta am stat de vorbă în urmă cu aproape trei ani cu maica Glicheria, pe care am vizitat-o în casa din apropierea Bisericii „Sfântul Ioan”. Și ea, și ucenica Lucia, aflată de asemenea la o vârstă venerabilă, mi-au vorbit de ceea ce eu aș numi atmosfera de cuminecare ce se urzea în acele memorabile șederi la Văratec. Sunt întâmplări grăitoare, pagini din istoria unei generații monahicești de aur, care, prin plecarea la 98 de ani la ceruri a maicii Glicheria Mănăstireanu, și-a pierdut una din ultimele reprezentante. Important e să fie dusă mai departe moștenirea cu valori de tezaur lăsată de aceste monahii, care au scris veritabile pagini de istorie.