Omagiu și litanie: compozitorul Cristian Misievici

Iașii au fost la acest început de an 2022 gazda unui Colocviu Național de Muzicologie. În zilele de 25, 26 februarie, la Universitatea de Arte „George Enescu”, s-a desfășurat ediția a XXIV-a din hronicul acestei prestigioase manifestări consacrate tâlcuirii fenomenului muzical românesc și universal prin exegezele unor specialiști de marcă din România și din întreaga lume. Acest sfat al hermeneuților artei muzicale s-a născut la inițiativa unor profesori din învățământul muzical secundar, dascăli la Liceul de Arte „Octav Băncilă”, animați de entuziasmul și profesionalismul doamnei profesoare Maria Georgeta Popescu, care au făcut ca acest colocviu să fie unul de cursă lungă și de elevată ținută științifică. Asocierea cu Universitatea Națională de Arte a conferit conclavului autoritate și interes din partea specialiștilor de elită ai domeniului. Tema Colocviului din 2022 a fost „Arta sonoră și interdisciplinaritatea”. La fiecare ediție, partici­panții la colocviu omagiază o personalitate a vieții muzicale, compozitor sau muzicolog, fie trecut în lumea umbrelor, ori încă în viață. Celebrarea se însoțește de consacrarea unei secțiuni a volumului „Studii de muzicologie”, editat cu acest prilej, celui sărbătorit. Anul acesta cel evocat a fost compozitorul de frumoasă amintire Cristian Misievici, ieșeanul „pribegit” la Cluj-Napoca în 1991. Rugat fiind să rostesc la Colocviu un cuvânt despre acest nobil spirit și creator de marcă, ca unul care l-am prețuit și sprijinit într-un moment de cumpănă, mi-am adus aminte că în toamna anului 1993 Cristian Misievici se întorcea în Iași, fiind primit cu „vițelul cel gras” din parabola biblică, un concert dedicat celor 40 de ani viață, organizat de Filarmonica „Moldova”. Cristian Misievici nu fugise de acasă, din Iași, printr-un gest rebel, aidoma faimosului personaj din Cartea Cărților. El fusese nevoit să plece pentru că nu mai era „Profet” în patria sufletului său, cetatea moldavă. Luase calea Clujului, unde fusese poftit să se alăture ilustrei garnituri de profesori și muzicieni, mulți de talie internațională, de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. O invita­ție plină de temeiuri. Deși foarte tânăr, născut în 1953, Cristian Misievici deținea la acea vârstă o impresionantă carte de vizită, pe care erau înscrise izbânzi cu adevărat răsunătoare, precum titlul de laureat al Concursului inter­național de compoziție „Henryk Wieniawski” de la Poznan (Polonia, 1980) și cel de câștigător al Premiului Uniunii Compozitorilor din România pentru lucrarea „Șapte inter­sec­ții ale unui sentiment cu un anotimp, trio pentru flaut, oboi și fagot”. Personalitatea sa puternică, originală, de creator proteic, se cristalizase uimitor de repede, având ca izvoare etosul său bogat, darurile „din părinți în pă­rinți” înflorite în amfora unei ființe unice prinse într-un crochiu cu tușe expresive și atingătoare de esențe de sora lui, muzicologul, profesorul universitar doctor Carmen Chelaru, gravat într-o scriere menită a marca cei 50 de ani de viață ai ilustrului său frate. După 17 ani, în zilele ce-au urmat grăbitei treceri la cele veșnice a lui Cristian Misievici din august 2020, cu câteva luni înainte de a rostui 67 de ani, Carmen Chelaru a așezat drept omagiu pe o imaginară simeză acest portret zugrăvit cu duioasă afecțiune, dar și cu luciditatea omului care știe să nu-și piardă raționalitatea și spiritul critic, alăturându-i într-un colț o cocardă înlăcrimată. Surprindea tocmai acea mișcare browniană, caracteristică făpturii lui: „Bătrân și copil, filosof și naiv, dur și blând, neglijent și pedant și multe asemenea contraste, toate în aceeași întrupare”.

Nu doar istoria fiului rătăcitor avea atingere cu ființa sa, ci și aceea privitoare la datoria înmulțirii talantului. Se grijea de acest dat, îl purta ca un panaș și-l sporea prin tenace eforturi lăuntrice și prin receptivitatea cu care asimila șlefuirile modelatoare ale mentorului său, Vasile Spătărelu, la clasa căruia a ucenicit în Iași, la Conservatorul „Geor­ge Enescu”, într-ale compoziției. S-au adăugat la fel de prețioasele învă­țături primite de ceilalți magiș­tri ieșeni, Anton Zeman, Sabin Păutza, Gavril Yranny, precum cele de care a avut parte la „Vacanțele muzicale” de la Piatra Neamț din partea acelor monștri sacri bucureș­teni, Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe. De la fiecare în parte Cristian Misievici a luat ceea ce i se potrivea, topind alchimic în propria-i matrice de creator, ce se contura cu proemi­nență. În sine, prezența sa stârnea interes și emoție prin înfă­ți­șarea de efigie, una nu sacrosantă, ci vie, firească, cu o purtare în care gravitatea se împletea grațios cu o candoare de un vibrato particular și un humor din cel mai subțire și scăpărător.

Îl admiram de la distanță și mă bucuram din când în când să simt gust de licori înmiresmate tăifăsuind împreună. Întâmplarea fericită a făcut să ne cunoaștem mai bine într-un moment istoric, cel al schimbării la față a României din decembrie 1989, când ne-am trezit amândoi convocați a face parte din organismul provizoriu care trebuia să diriguiască treburile Iașilor într-un timp al dezagregării vertiginoase. În asemenea momente dramatice caracterele își arată valoarea. Atunci și acolo am întrevăzut în adevărata sa lumină rectitudinea morală a lui Cristian Misievici. Ne-am simțit dintr-o ochire afini, credeam amândoi în libertate, democrație și într-o lume mai bună. Pe la sfârșitul lui ianuarie 1990 m-am retras din acel for din varii motive, principalul fiind acela al refacerii grabnice a Radioului Iași, instituție distrusă în 1985 de regimul defunct. Spre primăvară am auzit ceva, ceea ce nu venea a crede urechilor mele. La Conservatorul „George Enescu”, unde era asistent la „Armonie și Contrapunct”, se desfășura o sinistră cabală împotriva lui Cristian Misievici. Câțiva studenți cu mințile înfierbântate și reflexe iacobiniste, instrumentați de cadre didactice ariviste, voiau să-l înlăture din școală, imputându-i păcatul de a fi scris muzică corală de factură patriotică, cu vinovata ignorare a contextelor și cu trecerea cu vederea a compozițiilor sale de altitudine profesională înaltă, precum și comportamentul moral impecabil. Mi se confirma, aflând de aceste triste mașinațiuni, ceea ce știam din istorie, că revoluțiile își devorează liderii. În acele zile Viorel Munteanu, colegul și bunul său prieten, cu câțiva ani mai mare, care, continuând activitatea de la catedră, acceptase să preia și conducerea redacției muzicale a Radioului Iași, a venit la mine să-mi propună să-l primim în echipă pe Cristian Misievici, devenit „indezirabil” la Conservator. N-am stat o secundă pe gânduri. Redacția, care cuprindea peste 20 de jurnaliști de clasă, specializați pe genuri, o redacție de un standard greu de închipuit azi, se îmbogățea cu un „diamant”. A fost din capul locului un admirabil coleg, un redactor muzical de ex­cepție, care reușea să se miște cu lejeritate și profesionalism pe un larg portativ muzical. Nu concepea însă nici cel mai mic rabat. Se devota noii sale îndeletniciri, care îl pasiona, dar se îndepărta de ceea ce era vocația sa primordială, creația muzicală. Tânjea după școală, partituri și colțul lui de rugăciune, altarul, pianul unde se întrupau plăsmuirile sale. În 1991, în semestrul al doilea al anului universitar, i s-a propus să predea ore ca suplinitor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj. Până la definitivarea pe post, ce urma să survină în toamna anului respectiv, mai era cale lungă și n-ar fi vrut să-și piardă contractul cu Radioul Iași. Am convenit într-o discuție împreună cu Viorel Munteanu să-l scutim de semnarea zilnică a condicii, cu obli­gația de a-și onora norma redac­țională. Au urmat luni de navetă Iași-Cluj, concomitent cu realizarea unor emisiuni la Radio Iași de exemplară calitate jurnalistică. În toamna lui 1991 a fost titularizat la Cluj, unde s-a înscris într-un suiș al desăvâr­șirii academice. M-am bucurat, dar și întristat în același timp, pentru că Iașii pierdeau un creator de stirpe și un magistru al marilor făgă­duințe. Am deplâns plecarea lui în Caietul program al Concertului omagial la împlinirea a 40 de ani. Cu acel prilej l-am invitat la emisiunea mea de televiziune „Oleacă de taifas”. Înregistrarea convorbirii s-a difuzat la 5 decembrie 1993 pe TVR 2 și TVR Iași. Această convorbire e grăitoare privind alcătuirea de o factură specială a acestui semen drag mie. Referindu-ne la acele momente dramatice din existența sa, când fusese izgonit de la Conservator, interlocutorul meu nu-l privea cu mânie, ci cu comprehensiune. Folosea, totodată, acest prilej mărturisitor spre a-și arăta pre­țuirea nestinsă pentru Iași. M-am bucurat acum din nou, ca și atunci în 1993, că orașul din inima lui Cris­tian Misievici s-a gândit să cinstească cum se cuvine memoria sa, neuitând lucrarea cea jertfelnică rămasă în „Văile Plângerii”, cum se intitulează compo­ziția, scrisă în 1997 la Cluj, ca o litanie a pierderii acelui acasă, mereu în noi, și continuu smuls din lăuntricitatea noastră.