Părintele Mihai Plătică, profesor blând şi diriginte ocrotitor

Înainte să aşternem câteva simţăminte privind personalitatea bunului nostru profesor şi diriginte, Mihai Plătică, amintim faptul că în ziua înmormântării, 21 februarie a.c., s-a citit un mesaj deosebit de cald şi mângâietor din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, publicat apoi în „Ziarul Lumina” din ziua următoare. Întrucât mesajul cuprinde şi cele mai importante date biografice, desprinse din bogata viaţă şi slujire a părintelui Plătică, care pot fi recitite în cotidianul Patriarhiei, în cele ce urmează vom face referiri doar la perioada în care a fost profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti (1971-2003), dar şi dirigintele a șase serii de elevi.

Prima dintre seriile care l-au avut ca diriginte pe profesorul Mihai Plătică a fost a noastră, între 1971-1976, cu noi începându-şi, de fapt, activitatea didactică la Seminarul de la Radu Vodă, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Justinian Patriarhul. Trebuie să apreciem aici actul recuperator, de mare curaj, al Patriarhului Justinian: profesorul Mihai Plătică a fost numit în pofida faptului că era fiul unui preot acuzat de legionarism, Pavel Plătică, acuzaţie pentru care venerabilul tată a fost o vreme şi închis, fără proces, la Poarta Albă. În acelaşi context, pomenim şi faptul că Patriarhul Justinian a mai recuperat pentru seminar cel puţin patru profesori iluştri pe care i-am avut, toţi foşti deţinuţi politici, toţi eliberaţi în anul 1964: preotul Sebastian Chilea, preotul Gheorghe Calciu, preotul Nicolae Bordaşiu şi Gheorghe Muşu, laic. Cu aceşti profesori, dar şi cu ceilalţi titulari din acea perioadă, profesorul Mihai Plătică şi-a împletit armonios ostenelile, în vremuri deloc uşoare, pentru formarea câtorva generaţii de viitori preoţi.

Nu îndrumător cu sfaturi generale, ci educator atent la detalii

Dacă ni s-ar cere un singur cuvânt în locul acestui medalion omagial, am spune, instantaneu, „recunoştinţă”. În acelaşi ton, dacă ni s-ar cere să nominalizăm o singură calitate, din multele pe care le-a avut, am rosti, fără ezitare, „bunătate”. Recunoştinţă, pentru ceea ce ne-a sădit în minte şi în inimi; bunătate, pentru răbdarea, îngăduinţa şi blândeţea pe care le-a avut cu fiecare dintre noi. Chiar atunci când îl supăram, şi au fost destule situaţii, nu am auzit să rostească vreun cuvânt jignitor, rău sau de ocară. Cu atât mai puţin să fie violent fizic, cum erau, din păcate, alţi profesori la vremea aceea. În schimb, ca un dascăl şi diriginte conştiincios, nu renunţa să spună ceea ce trebuia spus, pentru îndreptarea noastră. Dar, în locul mustrărilor tăioase, recurgea adesea la o glumă bună, la un proverb, la o apoftegmă din Pateric, uneori chiar la o ironie subtilă, ca să pricepem ce trebuia priceput. Şi aşa, rând pe rând, au trecut cei cinci ani de seminar, cu pace şi cu inimă bună. Nu la întâmplare am aşezat cuvântul „ocrotitor” în titlu, ci pentru că aşa l-am perceput, pe întreg parcursul anilor de studii. Iar pentru unii dintre noi, care aveam casa şi părinţii la mare distanţă de Bucureşti, a fost un adevărat părinte, cald, apropiat şi afabil, căruia îndrăzneam să-i spunem tot ce aveam pe suflet, fie la orele de dirigenţie, fie în afara lor. Ne aducem aminte, iarăşi, că nu era dirigintele unor sfaturi generale, bune pentru toţi şi toate. Era educatorul foarte atent la detalii: să fim mereu îmbrăcaţi curat, să avem grijă de igiena corporală, totodată, să fim atenţi la ce mâncăm şi, mai ales, cum mâncăm. La vremea aceea, datorită minţilor noastre necoapte, câteodată mai chicoteam auzind astfel de sfaturi, dar, peste ani, când am ajuns şi noi părinţi de copii, iar unii şi profesori-diriginţi, ne-am dat seama câtă dreptate avea...

Mai presus de sfaturi şi de cuvinte, însă, aveam exemplul său concret: întotdeauna îmbrăcat elegant (aici, cu siguranţă, un merit îl avea şi distinsa soţie, profesoara Elena), mereu cu faţa senină, deschisă şi binevoitoare, vădind pe chipul său frumos numai bunătate şi blândeţe naturală, atât de binefăcătoare pentru noi, copiii de atunci.

Exemplul concret e mai puternic decât orice cuvânt

Cât de bine i se potrivesc cele notate de Ernest Bernea, filosoful mărturisitor creştin, fost deţinut politic, ca şi părintele Pavel Plătică: „În bunătate găsim blândeţea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzaţie de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândeţea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puţin activă decât dragostea, blândeţea, în calmul ei, nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândeţea vine ca un întăritor, ca o înseninare, ca o lacrimă luminată...” (Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, 1995, p. 102). I se potrivesc, de asemenea, şi cele spuse de bine-cunoscutul monah-scriitor Nicolae Steinhardt, şi el fost deţinut politic: „Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviinţă...” (Despre bunătatea sufletească, în dialog cu Ioan Pintea, în vol. Primejdia Mărturisirii, Ed. Dacia, Ed. a II-a, Cluj-Napoca, 1998, p. 41).

Cu această bunătate, blândeţe şi susţinută bună-cuviinţă va rămâne veşnic în amintirea şi în inimile noastre, ale tuturor foştilor săi elevi, dar şi ale membrilor distinsei familii, a venerabilei soţii - profesoara Elena Plătică, ale bunelor fiice, Mihaela - profesoară la Seminarul Teologic din Bucureşti şi Rodica - medic (acum Teofana, monahie la una din mănăstirile vrâncene), totodată, ale tuturor celorlalţi, rudenii, cunoscuţi, fii duhovniceşti şi prieteni, care s-au bucurat din plin de iubirea, prietenia, sfatul şi ocrotirea preacucerniciei sale. Iar când vom vizita Mănăstirea Cernica, să facem un drum şi la cimitirul care adăposteşte osemintele multor fii de seamă ai Bisericii noastre. Pe aleea principală, care duce spre mormântul părintelui Stăniloae şi spre Bisericuţa „Sfântul Lazăr”, vom întâlni pe dreapta crucea şi mormântul părintelui profesor, la un loc cu ale bunilor părinţi, preotul Pavel şi învăţătoarea Elisabeta. Să aprindem o lumânare, să facem o rugăciune şi să vărsăm o lacrimă a recunoştinţei, ca la mormântul propriilor părinţi.

Veşnică să-i fie pomenirea!