Preotul Niculae M. Popescu, vicepreședinte al Academiei Române și distins profesor de teologie (II)

CITEȘTE ȘI: Preotul Niculae M. Popescu, vicepreședinte al Academiei Române și distins profesor de teologie (I)

În cartea Preoți de mir adormiți în Domnul, considerată „unică în lite­ratura teologică ortodoxă din România”, încă de la primele pagini, autorul se face cronicarul cucernicilor slujitori de mir din vechime, scriind astfel: „De mult este gândul meu să prind pe hârtie, în cuvinte scurte, vieți de preoți de mir adormiți în Domnul. Iar gândul acesta a plecat din îndoita încredințare, întemeiată pe o lungă cercetare, că stepena [tagma] preoției este veche și neîntreruptă în Biserica noastră și că viața sufletească a poporului nostru sătesc este rodul frământăturii de veacuri a preotului de mir. Adevăr este. Au fost vremuri când au lipsit vlădici din scaunele lor, când de sinoade, de consistorii și de protopopi nu era vorba, când școli de preoție nu se pomeneau. Dar n-au fost niciodată vremuri în care, de când se ține minte, satul să nu-și aibă preotul lui. […] Dacă poți încropi cât de cât cronica bisericii și a satului, este meritul preotului. Pe foile albe ale cărților de slujbă, pe margini și la sfârșit de capitole însemnat-a preotul fărâme din viața satului: la leatu cutare s-a zidit sfânta noastră biserică, din pajiște, de cutare; iar la leatu cutare, în ziua cutare, după sfânta liturghie s-a cutremurat tare pământul și au căzut turla și bolta sfintei bise­rici și s-a tras clopotul singur; pomenește-mă, frate preot, și pe mine nevrednicul preot cutare că m-am ostenit de am adus în dăsăgi aceste cărți tocmai de la București; să se știe de când a fost ciuma cea cumplită, că mi-a răposat preoteasa și copiii și mai tot satul s-a stins: mare durere; ne-au ajuns păcatele noastre cele multe”.

Părintele Niculae Popescu a fost unul dintre oamenii de nădejde pe lângă Mitropolitul primat și, ulterior Patriarh Miron Cristea al României, mai ales sprijinind transformările canonico-administrative ale Bisericii Ortodoxe Române în noua treaptă a patriarhatului (1925). Evenimentul istoric de referință îl gă­sea în plină activitate eclesială și cultural-știin­­țifică atât ca profesor titular la Facultatea de Teologie, cât și între membrii secției istorice de la academie. Din încredințarea aceluiași întâistătător al Bisericii a fost implicat în docu­mentarea și pregătirea ceremonialului liturgic special pentru încoronarea suveranilor Ferdinand (1922) și Carol al II-lea (1930). A între­ținut o vastă corespondență cu vârfuri ale culturii române din epocă, cum ar fi personalitățile Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Ioan Bianu ori Sextil Pușcariu, scrisori inedite fiind recuperate de la o persoană privată prin grija dedicată a părintelui arhimandrit Policarp Chițulescu față de valorile care trebuie, în continuare, să îmbogățească tezaurul cultural din Biblioteca Sfântului Sinod. De asemenea, datorită vastei sale formații umanist-istorice, de-a lungul timpului, părintele Popescu a fost unul dintre clericii cărora li s-au încredințat și importante funcții laice, precum cele de se­cretar general ori ministru subsecretar de stat în Ministerul Cultelor și Artelor. Vreme de 25 de ani a fost membru în Comisia monumentelor istorice și în cea de nomenclatură a străzilor din București, iar în cadrul Bisericii, membru în Comitetul tehnic al Editurii Institutului Biblic și în cel de redacție al revistei „Biserica Ortodoxă Română”, totodată, făcând parte și din comisiile de revizuire a cărților de slujbă, calitate în care a diortosit edițiile Molitfelnicului și Aghiasmatarului din 1937. Mai târ­ziu, cel mai probabil la îndemnul Patriarhului Justinian, a tradus din limba rusă volumele Cuvântări bisericești, alcătuite de Mitropolitul Nicolae Krutițkiy. În ultima parte a vieții, mai multe articole ale părintelui Popescu au fost găzduite de revista „Mitropolia Olteniei”, unde, în 1955, a scris și despre doi mari sfinți isihaști contemporani între ei, anume Paisie Velicicovschi (1722-1794) și Serafim de Sarov (1754-1833). Dacă despre cel dintâi au scris mai mulți istorici și teologi, trebuie menționat că, în cazul Cuviosului Serafim, părintele N. Popescu publica atunci, la Craiova, primele pagini. Până la momentul respectiv, tot ceea ce exista tradus în limba română despre marele sfânt isihast circulase doar sub formă de samizdat (clandestin), fără referiri oficiale publice^, din cauza binecunoscutei cenzuri, care în Rusia ținea ascunse inclusiv moaștele Sfântului Se­rafim de Sarov.

Ultimul deceniu de viață al preotului profesor și istoric bisericesc Niculae M. Popescu a fost marcat, pe lângă faptul că mai înainte fu­sese pensionat de la catedră (1946) și scos din Academia Română (1948) - reconfigurată politic de noua putere de stat - mai ales de pierderea prematură a fiului său, actorul Mihai Popescu (1909-1953), care ajunsese o personalitate a teatrului dramatic românesc. Încercat de dureri adânci, dar înseninat de experiența pastorală și de înțelepciunea dobândită prin studiu, în anii din urmă a slujit și predicat, cu multă însuflețire, la bisericile „Sf. Anton”-Curtea Veche și „Sf. Gheorghe”-Nou din centrul Capitalei. În contextul oricum tulbure al vremurilor, marginalizarea sa de către autoritățile comuniste era cauzată inclusiv de faptul că, în perioada 1932-1940, fusese unul dintre profesorii de elită ai clasei palatine, creată special pentru formarea viitorului rege Mihai I al României.

Trecerea la Domnul a părintelui profesor Niculae Popescu s-a petrecut în seara de 11 februarie 1963, ziua nașterii din data ante­ri­oară unindu-se cu ziua nașterii spre viața veșnică. Mai bine de cinci decenii slujise altarul liturgic și catedra trecutului istoric al Bisericii Ortodoxe Române. Așa cum a rămas consemnat, slujba Înmormântării a fost săvârșită trei zile mai târziu, la Biserica „Sf. Gheorghe”-Nou, de mai mulți preoți, sub protia unui alt distins cleric și profesor universitar, preotul și muzicologul Ioan D. Petrescu-Visarion (1884-1970), de care îl legaseră originile natale comune și, bineînțeles, cercetările în domeniul muzicii, folclorului și istoriei bisericești și naționale. Din acest moment, viața, slujirea sacerdotală și creația teologică ale părintelui Niculae M. Popescu, cu siguranță, pot fi așezate alături de jertfa înaintașilor săi despre care a scris, îmbogățind, în continuare, Patericul preoților de mir, așa cum potrivit a numit cea mai cunoscută carte a sa un părinte ierarh contemporan al Bisericii noastre^, care în prezent acordă atenție subiectelor biografice de nișă, după cum s-a dedicat o viață întreagă părintele Niculae M. Popescu.

Părintele Popescu, într-adevăr, încă din tine­rețe se consacrase ca „atent cronicar” al celor adormiți în Domnul. A fost dintre puținii care au întocmit, cu răbdare, liste și biografii de oameni ai Bisericii mai puțin cunoscuți, dar cu lucrare valoroasă în locurile unde s-au nevoit. Efortul său, mai rar întâlnit, a presupus cercetări mărunte, desfăşurate minuțios și cu răbdare, o muncă de adevărată „scotoceală” istorică în documente și pe teren, ce conferă valoare și autenticitate operei lăsate în urmă. Cu siguranță, izvoarele scrise legate de subiec­tele abordate erau puţine, incomplete și greu de găsit, multe dintre ele ivindu-se numai în urma cercetării la fața locului a bisericilor, mormintelor, monumentelor funerare și așa mai departe, după cum învățase de la marele istoric Nicolae Iorga. (Va urma)