Preotul Niculae M. Popescu, vicepreședinte al Academiei Române și distins profesor de teologie (I)

CITEȘTE ȘI: Preotul Niculae M. Popescu, vicepreședinte al Academiei Române și distins profesor de teologie (II)

Un preot de o strălucită erudiție între clericii de mir din secolul XX a fost academicianul, profesorul și istoricul Niculae M. Popescu. S-a născut în partea de sud a județului Dâmbovița, în satul Dâmbovicioara de lângă orașul Titu, zonă natală și a altor teologi însemnați ai Bisericii noastre, precum teologul mărturisitor Teodor M. Popescu (1893-1973), ori Teodor Manolache (1906-1977), publicist și bibliotecar de referință al Facultății de Teologie din București. Părintele Popescu a avut în urmă alte patru generații de preoți din neamul său. Părinții, Mihai și Dumitra, s-au ocupat cu lucrarea pământului pe moșia boierească din zonă, cea a pitarului Mihail Drăghiceanu (†1861), profesor care organizase vechile școli sătești din întreaga Dâmboviță. A urmat clasele primare în localitatea vecină, Braniște, și apoi Seminarul „Nifon Mitropolitul” din București (1893-1901). Devine dublu licențiat al facultăților de Teologie (1907) și Litere-Filosofie (1908) din Capitală. În același an se căsătorește cu Eufrosina Avramescu, fiică de preot din Târgoviște, și este hirotonit diacon de arhiereul-vicar Nifon Ploieșteanu, pentru biserica Mănăstirii Zamfira, unde va sluji vreme de doi ani.

După hirotonie, în vara anului următor, petrece mai mult timp în regiunea Banatului pentru a cerceta istoricul bisericilor românești și cărțile vechi cu însemnările ce se păstrau prin ele. În final publică studiul inedit „Prin Banatul timișean”, acest tip de cercetare urmând să devină o constantă în activitatea sa academică, care a vizat drenarea izvoarelor din teren și aducerea în lumina prezentului a unor fragmente monografo-biografice despre vechi lăca­șuri bisericești și cucernici preoți de la sate și orașe.

Începând din 1913 primește o bursă și se specializează în studii de bizantinologie la Universitatea din Viena unde, după 3 ani, obține titlul de doctor în istorie cu lucrarea „Nifon II, Patriarhul Constantinopolului”, cel mai probabil sub îndrumarea aceluiași mare profesor, istoricul ceh Konstantin Joseph Jirecek, care coordonase și teza teologului român Nicolae Dobrescu, între anii 1902 şi 1905. De altfel, studentul N.M. Popescu, în 1907, își susținuse lucrarea de licență cu tânărul profesor N. Dobrescu căruia, peste un deceniu și jumătate, avea să îi urmeze ca titular la Catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române de la București, după cum o făcuse și în pregătirea academică, la Viena.

După întoarcerea în țară a continuat vreme de alți șapte ani slujirea de diacon la Biserica Cotroceni, paralel îndeplinind funcțiile de secretar la revista Amvonul și la Societatea clerului român „Ajutorul”, un organism filantropic al Bisericii, foarte activ și bine cunoscut în epocă. În tot acest timp a publicat mai multe studii de referință, între care și un material intitulat „Viața și faptele Domnului Țării Româ­nești Constantin Brâncoveanu care a fost tăiat de turci împreună cu patru feciori și un boier”. Tipărit în anul 1914, sub forma unei broșuri, acest studiu a fost dăruit credincioșilor de către Biserică, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu ocazia împlinirii celor 200 de ani de la sfârșitul martiric al domnitorului.

Înnobilat cu talent muzical și prestanță în slujirea liturgică, mai bine de un deceniu a rămas diacon, având „un glas adânc și catifelat de bas”. Poate că și de aceea a concentrat o atenție deosebită pe cercetările legate de muzica bisericească, începute cu subiectul de la licența sa - „Viața și activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul” - și continuate cu studierea edițiilor Prohodului, lucrate de același renumit protopsalt.

În 1920 devine preot, având să slujească la bisericile bucureștene Schitu Măgureanu (1920-1926) și Bradu Boteanu (1926-1933), cel din urmă, lăcaș cunoscut în perioada interbelică pentru slujitorii de elită ai altarului și corul în care activau cântăreți de la Opera Română.

Între timp mai ocupă posturile de director la Cancelaria Mitropoliei Ungrovlahiei (1919-1923) și la Seminarul „Nifon Mitropolitul” (1923-1924), la 1 iunie 1922 fiind numit profesor titular la Catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. A condus-o cu reputația și competența istoricului autentic, până la pensionarea din anul 1946. Astfel, a intrat în galeria marilor profesori de teologie și istorici emblematici ai Bisericii noastre, care au acordat atenție inclusiv subiectelor de nișă cum ar fi istorii de schituri și biserici necercetate ori biografii de slujitori mai puțin cunoscuți, dar cu relevanță pentru trecutul Ortodoxiei românești. A pregătit temeinic generații de studenți-teologi, între ei numărându-se și însemnați ierarhi ca viitorul Patriarh Justinian Marina sau Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei. De asemenea, tot aici trebuie amintit cel mai strălucit discipol al părintelui Popescu pe linie academică, preotul Niculae Șerbănescu, care mai târziu i-a urmat la catedră, reprezentând și amplificând moștenirea magistrului îna­intea studenților săi, temeinic și riguros, dar sub auspiciile formulei generice „nici spirit fără metodă, nici metodă fără spirit”. Fiul acestuia, istoricul și preotul Florin Șerbănescu, de altfel botezat chiar de părintele Nae, cum i se spunea colocvial, zugrăvește într-un excepțional medalion biografic despre tatăl său relația acestuia cu părintele N. Popescu, atât din punct de ve­dere academic, cât și sufletesc-personal. De pildă, evocând tradiția ținerii hramului de Sfântul Nicolae la Biserica Albă-Postăvari, amintește cum „în fruntea unui sobor numeros oficia, cu noblețe și înaltă simțire, profesorul Niculae M. Popescu, cel numit între apropiați Popa Nae, iubitul și respectatul mentor al celuilalt purtător de nume al sfântului prăznuit, preotul Niculae Șerbănescu. Într-atât de respectat și iubit era Popa Nae, încât el fusese cel rânduit să aleagă numele fiului discipolului său și să-i dăruiască «sfânta luminare» în apa botezului”.

După numirea la catedra universitară, datorită prestigiului său cultural, în 1923, preotul Niculae M. Popescu a fost primit între membrii titulari ai Academiei Române, pentru perioada 1939-1943 fiind ales chiar vicepreședinte al acesteia. Recunoașterea îi venise din partea marilor personalități, în special de la Nicolae Iorga. Aici trebuie spus că istoricul-savant avusese, între secretarii săi particulari și confe­rențiarii de la „Universitatea Populară de Vară” din Vălenii Prahovei, clerici distinși precum Gheorghe Cotenescu (1886-1965) ori profesori universitari de teologie, patrologul Ioan G. Coman (1902-1987) și, desigur, pe noul academician Niculae M. Popescu. Cu ocazia tradițio­nalului discurs de recepție la primirea în Academie, N. Iorga, având inclusiv simțul istoriei bisericești, îi sugera părintelui Popescu ca, pe viitor, să scrie și despre preoții de mir, în special despre acei smeriți slujitori „de țară”, din mediul sătesc. Astfel, se pare că tocmai îndemnul lui N. Iorga a stat la baza alcătuirii ineditului și apreciatului volum „Preoți de mir adormiți în Domnul”, publicat de părintele Nae Popescu în 1942 și reeditat la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în Anul omagial 2015 în Patriarhia Română, dedicat „misiunii parohiei şi mănăstirii azi”.