Centenarul Patriarhiei Române: un secol de unitate națională și bisericească

Preasfințiile Voastre,

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Hristos a înviat!

Înființarea Patriarhiei Române la 4 februarie 1925 reprezintă un moment istoric de primă importanță pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru întreaga națiune română. Acest eveniment nu a fost doar o simplă reorganizare administrativă, ci expresia firească a unității spirituale și naționale realizate prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Așa cum ne arată documentele vremii, întemeierea Patriarhiei era o necesitate: „în vederea întăririi unificării noastre bisericești, dar și pentru creșterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în toată lumea creștină”¹.

Patriarhia Română, întemeiată în contextul istoric al României Mari, a devenit simbolul unității spirituale a tuturor românilor ortodocși, reuniți între aceleași hotare naționale, după secole de separare administrativă și bisericească.

Tradiția unității spirituale în spațiul românesc își are rădăcinile adânci în istoria noastră, manifestându-se chiar și în vremurile când granițele politice ne despărțeau. Deși orga­nizați în mitropolii și episcopii diferite, românii ortodocși au păstrat mereu conștiința apar­tenenței la aceeași credință și același neam. Patriarhia Română a luat naștere la 4 februarie 1925, într-un context istoric marcat de Marea Unire din 1918, care a adus între aceleași hotare toate provinciile istorice românești. Unitatea națională realizată prin Marea Unire cerea, în mod firesc, o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reflecta noua realitate politică și teritorială a României Mari. Unirea bisericească nu era doar o necesitate administrativă, ci, în primul rând, și o expresie a unității spirituale care exista între credin­cioșii din toate provinciile românești.

Marea Unire a determinat schimbări majore și în viața Bisericii noastre, impunându-se principiul organizării unitare a vieţii bisericești din toate provinciile regatului României Mari. La 31 decembrie 1919, a fost ales Mitropolit primat Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, care participase la actul istoric de la 1 decembrie 1918, fiind unul dintre ierarhii care au oficiat Te Deum-ul pentru întrunirea delegaților care au votat Rezoluţia de unire de la Alba Iulia și membru al delegaţiei transilvănene care a înmânat Actul Unirii regelui Ferdinand la 14 decembrie 1918, în Bucureşti.

După anul 1918, mai multe personalități bisericești, politice și culturale au susţinut și argumentat ideea înfiinţării Patriarhiei ca act de prestigiu pentru o Biserică autocefală şi pentru România Întregită, care, după Revoluția bolșevică (6-7 nov. 1917), „era cel mai mare stat ortodox din Europa”, așa cum sublinia profesorul Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor², și „singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome³”, cum constata savantul Nicolae Iorga. În 4 februarie 1925, la propunerea Mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Române, propunere votată în unanimitate. În aceeași ședință, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire Actului de Înfiinţare a Patriarhatului românesc și hotărârea a fost comunicată guvernului spre legiferare. După adoptarea proiectului de lege de către corpurile legislative (12 și 17 febr. 1925), legea a fost promulgată de către regele Ferdinand I la 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.

Aşadar, după Marea Unire, diversitatea organizării bisericești din Basarabia, Bucovina și Transilvania a făcut evidentă necesitatea unei unificări sub o singură autoritate bisericească, având sediul la București. Această nevoie de unitate s-a reflectat în eforturile intense ale ierarhilor și ale mirenilor care au susținut crearea unei Patriarhii, care să reflecte demnitatea Bisericii Ortodoxe Române într-o țară nou unită și întărită⁴. Alegerea unui episcop transilvănean, Miron Cristea, drept Mitropolit primat și, ulterior, primul Patriarh al României a fost un simbol al acestei unități naționale și bisericești.

Patriarhia Ecumenică, reprezentată de Patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), a considerat „binevenită şi îndreptăţită [...] ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală”⁵.

Tomosul Patriarhului Ecumenic emis la 30 iulie 1925 a consfințit în mod canonic demnitatea patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române, iar întronizarea primului Patriarh, Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925, a marcat începutul unei noi epoci a Ortodoxiei româneşti. În cuvântarea de întronizare, Patriarhul Miron Cristea spunea: „Biserica Română va năzui să-și asigure, în concertul Bisericilor ortodoxe naționale și - după putință - în sânul creștinismului din toată lumea, un loc corespunzător cu importanța ei și cu mărimea serviciilor de ordin religios, moral și cultural pe care le va putea închina Evangheliei și crucii lui Hristos”⁶.

În cei o sută de ani de existență, Patriarhia Română s-a afirmat ca o instituție fundamentală pentru păstrarea identității naționale și spirituale a poporului român. Ea a traversat şi perioade istorice foarte dificile, ca dictatura regală, regimul antonescian, dar mai ales regimul comunist ateu, unind suferinţa cu speranţa şi supraviețuind cu vigoare, pentru a înflori, după 1989, într-o perioadă de renaștere spirituală și misionară de mare amploare.

Patriarhii care au păstorit Biserica Ortodoxă Română în acest secol (1925-2025) au fost ierarhi înţelepţi şi luptători, care au contribuit - fiecare în felul său - la conservarea și dezvoltarea vieții bisericești în poporul român.

Dintre înfăptuirile Patriarhului Miron Cristea (1925-1939) se remarcă la loc de cinste unificarea Ortodoxiei Românești și construirea Palatului Patriarhal (1932-1936), tipărirea Bibliei sinodale din 1936 şi sublinierea importanţei iconografiei bizantine pentru biserici. El a organizat Biserica Ortodoxă Română ca Patriarhie, a stabilit Stema Patriarhiei şi Crucea Patriarhală, a elaborat Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române din 1925, a inițiat cea de-a treia serie a revistei Biserica Ortodoxă Română, întreruptă din cauza Primului Război Mondial, și periodicul Arhiepiscopiei Bucureștilor, Apostolul (1924). Ca Mitropolit primat, el a înfiinţat câteva eparhii noi: la Oradea (1920), Cluj (1921), a Armatei (1921), Tomis (1923) şi Ismail (1923). Ca Patriarh, a construit Așezământul românesc de la Ierusalim (1935-1938). Idealul său privind edificarea unei Catedrale Națio­nale, numită de el Catedrala Mântuirii Nea­mului, adică a eliberării poporului român de sub stăpâniri străine, deși era o necesitate spirituală și practică, totuşi nu s-a putut realiza în vremea sa.

Patriarhul Nicodim Munteanu (1939-1948) a păstorit cu înțelepciune în vremurile tulburi ale celui de-Al Doilea Război Mondial și în anii grei ai tranziției către regimul totalitar comunist (1944-1947). Cu toate acestea, Patriarhul Nicodim a tipărit o nouă ediție sinodală a Bibliei în anul 1944, el însuși fiind principalul traducător al ei. De asemenea, el a tradus și prelucrat din limba rusă peste o sută de lucrări teologice, cărți de predici sau broșuri religioase, a publicat numeroase ­articole, pastorale și cuvântări în revistele centrale bisericești. Împreună cu I.D. Ște­fănescu, bizantinolog de talie europeană și profesor la Universitatea Sorbona, a publicat Biblia ilustrată, decorată cu icoane și tablouri religioase, însoțite de lămuriri necesare. Patriarhul Nicodim a organizat două orfelinate, la Mănăstirea Cernica (pentru băieți) şi la Mănăstirea Ţigăneşti (pentru fete), pentru 100 de copii, orfani de război.

Patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a avut o păstorire lungă și bogată, realizând multe programe pastorale și misionare ca: reîntregirea bisericească din Transilvania (1948), canonizarea mai multor sfinți români (28 febr. 1950), consolidarea principiului si­no­dalității în conducerea bisericească, organizarea nouă a tuturor ramurilor activității bisericești⁷. A construit Aşezământul „Sfânta Maria” de la Mănăstirea Techirghiol și a dezvoltat programe de asistență socială pentru preoți și călugări vârstnici (la Mănăstirea ­Dealu), respectiv pentru călugărițe și preotese vârstnice (la Mănăstirea Viforâta). A început organizarea de parohii noi în diaspora română și a trimis mai mulți tineri teologi să studieze în străinătate. Cu tact şi multă stăruinţă, în timpul păstoririi sale, în România, au fost construite din temelie 302 biserici noi și au fost restaurate 2.345 de lăcașuri sfinte. A încercat să reducă efectele negative ale Decretului antimonahal nr. 410/1959. A tipărit 12 volume, purtând titlul de Apostolat social, un titlu semnificativ pentru contextul dificil în care a păstorit timp de 29 de ani.

Patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986) a inițiat colecția Părinți și scriitori bisericești (PSB), proiectată în 90 de volume, precum și colecția Arta creștină în România, apărută în șase volume. În timpul păstoririi sale a fost tipărită o nouă ediție sinodală a Sfintei Scripturi (1982) și o nouă ediție a Noului Testament (1979), dar și unele manuale pentru învăță­mântul teologic de grad universitar (Institute de teologie) și pentru seminariile teologice. A construit în Bucureşti (str. Olteniţei nr. 255) edificii impunătoare pentru Atelierele de obiecte bisericești ale Patriarhiei Române și a restaurat mai multe mănăstiri și biserici de mir. A susținut continuarea publicării monumentalei opere Filocalia în traducerea Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, contribuind astfel la promovarea spiritualității patristice și a tradiției isihaste în cultura românească. În timpul demolării mai multor biserici în Bucureşti, momentul cel mai semnificativ al rezistenței sale spirituale a fost în anul 1983, când el a refuzat categoric propunerea dictatorului Nicolae Ceaușescu de a muta sediul Patriarhiei Române la Mănăstirea Vă­cărești. Refuzul a fost un gest de mare curaj, considerat însă inacceptabil de către regimul Ceaușescu, care a ordonat demolarea Mănăstirii Văcărești în anul următor (1984), văzându-se astfel prețul plătit pentru păstrarea autonomiei bisericești faţă de stat.

După căderea regimului ateist, în decembrie 1989, Patriarhul Teoctist Arăpaşu (1986-2007) a reușit să reintroducă Religia în școli și preoții de caritate în instituții publice. În timpul păstoririi sale, au fost create eparhii noi, au fost reactivate mitropoliile și episcopiile desființate în perioada comunistă, au fost inițiate demersuri pentru canonizarea unor noi sfinți români (1992) și pentru organizarea unor noi eparhii din afara granițelor. A inițiat o bogată activitate culturală, organizând în timpul păstoririi sale simpozioane și colocvii pe teme de actualitate pentru viața Bisericii și intensificând activitatea editorială bisericească. Între anii 1982 şi 2006, a publicat 17 volume de predici, cuvântări și meditații, cu titlul general Pe treptele slujirii creștine.

Începând cu data de 30 septembrie 2007, Patriarhia Română a continuat și intensificat lucrarea sa pastorală, culturală și social-filantropică, potrivit nevoilor contemporane, prin diversificarea mijloacelor de comunicare (Radio Trinitas, Trinitas TV, cotidianul Lumina), multiplicarea așezămintelor filantropice și prin intensificarea activităților pastoral-misionare în diaspora română.

În acest sens, au fost inițiate o serie de măsuri menite să revigoreze viața bisericească din întreaga Patriarhie Română. Printre acestea se numără noul Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (aprobat de Sfântul Sinod în noiembrie 2007), mai multe Regulamente bisericeşti şi înființarea Centrului de presă BASILICA al Patriarhiei Române (27 octombrie 2007). De asemenea, au fost modernizate Tipografia Cărților Bise­ricești și Biblioteca Sfântului Sinod. Totodată, a fost reorganizat Centrul eparhial al Arhi­episcopiei Bucureștilor. Au fost inițiate multiple proiecte editoriale și lucrări colective de cercetare [serie nouă a colecţiei Părinți şi scriitori bisericeşti (PSB); Istoria Monahismului Românesc; Istoria Parohiilor Româneşti; Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti; Fototeca Ortodoxiei Româneşti; mai multe Dicţionare; colecţia Cursuri, Manuale şi Tratate de Teologie Ortodoxă]. În prezent, se desfăşoară multe pro­grame culturale, educaționale și sociale, în special concursuri naţionale de muzică bisericească, de proiecte catehetice şi de iconografie ortodoxă.

În acelaşi timp, se continuă procesul de canonizare a unor noi sfinți români, concomitent cu elaborarea de texte liturgice și diortosirea celor existente. În Anul Centenar 2025, au fost proclamaţi 16 sfinţi români duhovnici şi mărturisitori din timpul regimului comunist (4 februarie 2025).

Dorința tuturor celor șase Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, de a construi o nouă Catedrală Patriarhală, a fost împlinită prin edificarea Catedralei Naţionale, al cărei Sfânt Altar a fost sfinţit în anul 2018, urmând ca în 26 octombrie 2025 să fie săvârşită sfințirea întregii Catedrale Naţionale.

În contextul actual, marcat de numeroase provocări la adresa credinței și identității noastre, celebrarea Centenarului Patriarhiei ne cheamă la o reflecție profundă asupra misiunii și responsabilității noastre ca slujitori ai Bisericii lui Hristos. Suntem chemați să păstrăm și să transmitem mai departe lumina credinței ortodoxe și a unităţii naționale, în spiritul înaintașilor noștri.

Modelul de unitate bisericească oferit de înființarea Patriarhiei Române rămâne o sursă de inspirație pentru activitatea pastoral-misionară contemporană. Această unitate nu este doar una administrativă, ci presupune mai ales o comuniune spirituală profundă în credință, în rugăciune și în slujire. Slujitorii Bisericii sunt chemați să cultive această unitate în comunitățile pe care le păstoresc, promovând valorile credinței ortodoxe și ale identității românești în România și în diaspora română, în dialogul și cooperarea realizate la nivel național și internațional.

La împlinirea a 140 de ani de la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (25 aprilie 1885), constatăm că toate Bisericile autocefale, indiferent de etnia lor, sunt egale între ele, conducându-se fiecare, în mod independent, de propriul ei Sinod. Însă, pentru păstrarea unității de credință, liturgice şi canonice, la nivel panortodox, Bisericile Ortodoxe autocefale surori sunt chemate să păstreze permanentă legătură între ele, în duhul iubirii frățești și al coresponsabilității, mai ales atunci când în viața uneia dintre ele ar interveni probleme mai importante, asupra cărora n-ar putea hotărî singură.

Astăzi, în faţa provocărilor, ideologiilor seculariste şi individualiste, toţi ierarhii, preoţii, diaconii, monahii şi credincioşii mireni ai Bisericii Ortodoxe Române sunt chemați să contribuie la păstrarea și promovarea unității bisericești și naționale, urmând exemplul înaintașilor noștri care au considerat Patriarhia Română ca fiind simbol al slujirii unității spirituale a poporului român.

În acest sens, reamintim că unitatea Bisericii, ca și unitatea țării, este un dar de la Dum­nezeu, însă acest dar trebuie păstrat, cultivat și transmis generațiilor viitoare, rugându-ne lui Dumnezeu să binecuvânteze Biserica Ortodoxă Română și poporul român, spre slava Preasfintei Treimi și binele Bisericii Ortodoxe întregi.

În concluzie, binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinței pastoral-misionare de primăvară a clericilor din Arhiepiscopia Bucu­reș­tilor, rugându-ne Domnului Iisus Hristos Cel înviat să reverse darurile Sale cele bogate asupra tuturor slujitorilor sfintelor altare, păstori ai credincioşilor pe calea mântuirii.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt rostit la deschiderea lucrărilor „Conferinței pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor”, București, 26–27 mai 2025.

Note:

¹ Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 392.

 ². Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte și documente, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1926, p. 11.

³. Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească…, p. 7.

⁴. Cf. Gheorghe I. Moisescu, „Un pătrar de veac de la înfiinţarea Patriarhiei Române”, în: Glasul Bisericii, IX (1950), 3, pp. 42-50.

⁵.  „Tomosul Sfintei Patriarhii Ecumenice, nr. 1579”, în: Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească…, p. 133.

⁶.  Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească, p. 172.

⁷.  Cf. „Cuvântarea I.P.S. Justin, mitropolitul Moldovei și Sucevei, la festivitățile prilejuite de semicentenarul Patriarhiei Române și împlinirea a 90 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1234.

⁸. Cf. Iorgu D. Ivan, „Popas aniversar: Patriarhia Ortodoxă Română la a 60-a aniversare”, în: Glasul Bisericii, 1985, 10-12, p. 650.