Cuvântul ierarhului: Învierea lui Hristos - arvuna învierii noastre

Hristos, luând trupul nostru, a învins moartea în El, prin învierea Lui, aşa încât învierea noastră ni s-a făcut posibilă graţie Învierii Lui.

Învierea lui Hristos prevesteşte deplin trecerea de la viaţa actuală, robită legilor naturii, la viaţa absolută, în care materia este ridicată în Duhul Sfânt peste legile care o robesc. Prin Înviere, Hristos umple existenţa de sfinţenie, de limpezime şi de transparenţă, după cum reiese din idiomela canonului: "Cât este de sfinţită cu adevărat şi mult prăznuită şi strălucită această noapte de mântuire, mai înainte vestitoare a zilei celei purtătoare de lumină a Învierii, întru care lumina cea fără de ani, din mormânt, tuturor a strălucit".

În viaţa aceasta temporară, omul primeşte atât învierea în duh, prin comunicarea cu Hristos, după cum El Însuşi a spus: "Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine" (Ioan 5, 25-26), cât şi o anumită arvună a participării la învierea Lui cu trupul, după cum tot El a spus: "Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândei" (Ioan 5, 28-29).

Fiecare om, iubitor de Hristos, se va îmbrăca la înviere cu un trup eliberat de orice dependenţă, cu un trup al libertăţii desăvârşite şi un trup transparent al raţiunii, al înţelegerii şi al simţurilor curate, care va păstra datele lui personale. Aceasta este slava pe care o vede Sfântul Pavel când spune: "Aşteptăm Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale" (Filipeni 3, 20-21); sau "Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la duhul Domnului" (II Corinteni 3, 18).

Cei din această slavă, numită rai, văd prin toate atât pe Dumnezeu, cât şi sensul suprem a toate. Universul însuşi este plin de sens şi în acest sens se spune că "este plin de verdeaţă şi de lumină". Toată ambianţa le conferă celor din rai fericirea, spune părintele Stăniloae. Da, cerul va fi mai luminos decât cel pe care îl vedem acum. Pământul va regăsi în noutatea lui o frumuseţe indescriptibilă, un fond de verdeaţă, care nu se va veşteji, fiind împodobită cu flori luminoase de o varietate cu totul spirituală. Oamenii nu vor mai avea nevoie de mâncare şi băutură. Trupurile lor vor fi transparente. Prin legea iubirii îşi vor simţi reciproc prezenţa când vor voi. Iubirea va ţine în toate o ordine superioară, nesupusă stricăciunii. Şi toţi iubindu-se se vor simţi în Hristos, trăit El însuşi ca prezenţă iubitoare, în toate şi între toate. Oamenii vor fi foarte asemănători îngerilor şi se vor trăi unii pe alţii prezenţi, în transparenţa lor, care le va copleşi trupurile, dar fiecare va fi văzut în unicitatea lui.

Şi trupurile celor din iad se vor păstra ca unicităţi neanulate ale lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu vrea să respecte în veci libertatea celor care au refuzat iubirea Lui. Dar această nestricăciune a trupurilor lor are o viaţă chinuită. Aceştia poartă nestricăciunea, ca pe nişte răni, care nu se distrug, nici nu se vindecă. Ei suferă neconsumabilul foc de acolo, precum şi necomunicarea iubirii întreolaltă, lipsa totală de sens sau întunericul care le învăluie existenţa. În întunericul lor, ei nu mai văd nimic şi pe nimeni, deoarece ei cred că în întunericul ce-i înconjoară sunt şi ceilalţi. Îi simt şi pe ceilalţi în comunicarea necomunicării.

Învierea a fost actul cel mai minunat şi mai iubitor al lui Dumnezeu faţă de noi. În el a ajuns la culme iconomia întrupării, întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu Cel în Treime. Prin Taina Sfintei Împărtăşanii se vede învierea lui Hristos, la care nu se poate ajunge decât prin Cruce. Prin aceasta, numele Lui este numele Celui care a biruit moartea şi care ne asigură şi învierea noastră. De aceea, când numim numele Lui, ştim că vom învia şi noi. Pentru că, dacă n-ar fi înviat Hristos ca să rămână veşnic viu, n-ar fi putut avea loc şi nici n-ar putea să aibă loc, în mod continuu, împărtăşirea de trupul şi sângele Lui. În acest sens, Apostolii spuneau că, după ce au văzut învierea lui Hristos, se pot împărtăşi de El, au motiv să se închine Sfintei Cruci, ca aceleia prin care a venit mântuirea întregii lumi şi prin care moartea s-a desfiinţat. Prin moarte, Hristos a omorât moartea. "Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, L-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea" (Ioan 17, 4-5), spune Hristos în ruga sacerdotală. Acesta este sfârşitul kenozei şi intrarea solemnă în slava de totdeauna. Dumnezeu Tatăl răspunde epiclezei Lui finale: "Tatăl L-a preamărit în Duhul Sfânt". Şi astfel lumea îşi află echilibrul în Dumnezeu, care nu vrea să lase ultimul cuvânt morţii, suferinţei şi păcatului, ci deschide perspectiva urcuşului firesc spre cetatea de lumină a învierii, unde creaţia îşi găseşte desăvârşirea, iar moartea se încreştinează.

PS Calinic,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor