Domnul Iisus Hristos formează Apostoli pentru sfințirea popoarelor

Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) Matei 4, 18-23

„În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dre­gându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împă­răției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor”.

Evanghelia din Duminica a 2-a după Rusalii ne vorbește despre chemarea la apostolat sau la apostolie, adică la misiune, a ucenicilor Domnului nostru Iisus Hristos.

Chemarea la apostolat a ucenicilor Domnului nostru Iisus Hristos este o etapă a unui plan de mântuire a lumii pe care Dumnezeu îl are prestabilit, dar voiește ca acest plan să devină o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii. Prin chemarea ucenicilor la apostolat, Domnul Iisus Hristos pre­gătește taina constituirii Bisericii Sale ca adunare a popoarelor în iubirea Sfintei Treimi. Mai întâi, El cheamă la apostolat sau la misiune un grup restrâns de doisprezece ucenici care simbolizau cele douăsprezece seminții ale poporului evreu, apoi acești ucenici vor deveni Apostoli (trimiși sau misionari) ai lui Hristos și vor forma nucleul conducător al Bisericii Sale. Iar în ziua Pogorârii Sfântului Duh peste acești doisprezece ucenici, se constituie în lume comunitatea divino-umană, numită Biserica lui Hristos, care se extinde apoi prin mulţimea oamenilor, din popoare diferite, care cred în Iisus Hristos şi se botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Fapte 2, 38 și Matei 28, 18-20). Prin urmare, Biserica lui Hristos este adunarea popoarelor (etniilor) în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Biserica este viața lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la ceruri, împărtășită oamenilor, prin Duhul Sfânt

În această duminică, Sfânta Evanghelie ne arată primii pași făcuți de Domnul Iisus Hristos pentru constituirea Bisericii Sale ca adunare a oamenilor în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi. Desigur, taina întemeierii Bisericii, ca unire a Fiului lui Dumnezeu cu oamenii, începe odată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioara Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Luca 1, 34), și se continuă cu toată lucrarea mântuitoare și sfințitoare a lui Hristos, culminând prin Cruce, Înviere şi Înălţare întru slavă, ca unire deplină a omului cu Dumnezeu¹. Apoi viaţa divino-umană a Domnului Iisus Hristos se extinde prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care vor crede în Hristos. Această extindere, împărtăşire sau comunicare a vieții lui Hristos în oameni este constituirea Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, El fiind capul Bisericii. Mai precis, Biserica se întemeiază pe Persoana, învățătura şi lucrarea Domnului Iisus Hristos și pe legătura vie a oamenilor cu El prin harul Duhului Sfânt primit la Botez. Prin urmare, Biserica lui Hristos nu este întemeiată numai pe învățătura lui Hristos, ci mai întâi pe Persoana Lui divino-umană. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că „Hristos este piatra cea din capul unghiului” (cf. Efeseni 2, 20), adică temelia Bisericii Sale; dar și Capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), Cel ce conduce Biserica Sa în iubirea şi slava Preasfintei Treimi.

Așadar, Biserica lui Hristos nu este o simplă instituție umană din lumea aceasta pământească, în­ființată prin acordul mai multor oameni, cum se înfiinţează, de pildă, o societate, o asociație sau un club, ci Biserica este întemeiată din inițiativa și prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi pentru mântuirea oamenilor. De ce? Pentru că în Biserică se împăr­tășește lumii iubirea Preasfintei Treimi. În acest sens, Biserica trăiește din harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, cum se înţelege din binecuvântarea pe care Sfântul Apostol Pavel o împărtăşeşte sau o transmite creș­tinilor din Corint (cf. 2 Corinteni 13, 13). Această viață sfântă, în același timp dumnezeiască și omenească, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este izvorul vieții Bisericii. Dincolo de programe pastorale, de organizarea activității misionare și social-filantropice a Bisericii, dincolo de tot ceea ce este instituție, esențială și primordială în viața Bisericii este legătura vie și sfințitoare a oamenilor cu Dumnezeu-Tatăl, descoperită lor de Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos, și comunicată lor prin harul Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, viaţa Bisericii este iubirea Preasfintei Treimi împărtăşită oamenilor. De aceea, scriitorul bisericesc Origen (†254) spunea că Biserica „este plină de Preasfânta Treime”².

Cine este Cel ce cheamă la Sine pe oameni și le schimbă viața?

Când Domnul Iisus Hristos Se botează în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul, odată cu botezul Său se descoperă taina Sfintei Treimi, deoarece Iisus este Fiul veşnic al Tatălui ceresc și nedespărţit de Duhul Sfânt Cel veşnic. Iar după Botezul Său în Iordan şi după o pregătire spirituală prin post și rugăciune în pustie (cf. Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13), Domnul Iisus Hristos începe să cheme și să formeze ucenici pentru apostolat sau misiune. Evanghelia de astăzi ne arată cum îi alege Iisus pe primii Săi ucenici. El nu le promite nici averi, nici bani, nici ranguri mari, nici viață ușoară și comodă, ci doar le spune: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19). Nu știm cât de mult au înțeles chemarea Lui pescarii Petru și Andrei, Iacov și Ioan, pe care îi menționează Evanghelia de astăzi ca fiind printre primii chemați de Iisus ca să-I fie ucenici. Vedem însă că, fără să-și mai facă vreun calcul, fără să mai pună vreo întrebare, fără să negocieze, fără să pună vreo condiție, cei pe care El i-a chemat au lăsat toate ale lor și au urmat Lui. În mod surprinzător, vedem că Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu tatăl lor, l-au lăsat singur pe acesta în corabie, ceea ce era un fapt neobișnuit, și au mers după Iisus. Cine este acest Iisus din Nazaret care cheamă sau alege ucenici și schimbă viața oamenilor? Cine este Acesta care, cu programul sau planul Lui, schimbă orice program al zilei și al vieții obișnuite a oamenilor? Desigur, aceşti pescari simpli care fuseseră chemați de El să devină „pescari de oameni” nu puteau înțelege toate acestea la început. Atunci se pune întrebarea: De ce au răspuns ei atât de prompt la chemarea Lui? Ei au răspuns imediat, pentru că îi chema Însuşi Dumnezeu Cuvântul Vieții, Cel ce a chemat din neființă la ființă întreg universul, Cel ce a creat pe om la începutul lumii (cf. Facerea 1, 26-27) și Cel ce cheamă acum pe toți oamenii la viață veșnică în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Ioan 11, 25). Acest adevăr al chemării la viață veșnică în Împărăţia lui Dumnezeu s-a confirmat mai târziu, când Iisus a vorbit despre Sfânta Euharistie și a spus că dacă cineva nu mănâncă Trupul Său și nu bea sângele Său nu poate primi viața veșnică (cf. Ioan 6, 53). Însă unii dintre cei care urmau pe Iisus numai din curiozitate au spus: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60) și au plecat, adică L-au părăsit şi nu L-au mai urmat pe Iisus. Dar Iisus a întrebat pe cei doisprezece ucenici aleși sau chemați de El la început: „Nu vreți și voi să vă duceți?”. Atunci Sfântul Apostol Petru a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan 6, 68). În acel moment s-a văzut, de fapt, ce simțeau cei doisprezece ucenici când i-a chemat Iisus la apostolat. Ei au simțit adevărul că Iisus are în Sine cuvintele vieţii veşnice, deoarece El este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu şi Izvorul vieţii veşnice. Acest adevăr se confirmă și când Domnul Iisus Hristos spune Martei, sora prietenului Său Lazăr: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Adică acela va trăi veșnic cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Aşadar, numai pentru că Iisus Hristos este Cuvântul vieții Care împărtășește oamenilor cuvintele vieții veșnice și harul vieţii veşnice, cei chemați de El la misiune sau lucrare sfântă Îl urmează imediat, fără nici o condiţie sau negociere. Altfel spus, chemarea ucenicilor la misiune de către Hristos a fost făcută prin cuvintele Lui pline de har, iar ucenicii au simţit mai întâi puterea sau atracţia harului Său, chiar dacă n-au înţeles deplin cuvintele Sale.

Predicarea Evangheliei Îm­pă­răției cerurilor era însoțită de faptele iubirii milostive

Evanghelia de azi ne mai spune că Iisus, după ce a ales şi chemat pe primii Săi ucenici, i-a luat cu El și a început a binevesti Evanghelia Împărăției cerurilor, nu Evanghelia (Vestea cea bună) unei îm­părății lumești, pământești, trecătoare, ci Evanghelia Împărăției iubirii și slavei cereşti veșnice a lui Dumnezeu. Iar îndată după predicarea Evangheliei vieții veș­nice, El vindeca orice boală și orice ne­putință în popor. Predica Sa începe astfel: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17), adică schimbați-vă felul de a gândi, de a trăi și de a făptui, deoarece Dumnezeu este aproape de oameni, S-a făcut Om printre oameni, pentru ca pe oameni să-i apropie de Dumnezeu.

Deci predica lui Iisus, ca predică a pocăinţei, a schimbării și sfințirii vieții oamenilor, este însoțită de fapte minunate ale iubirii milostive, de vindecări de boli şi de eliberări de duhuri rele: „El vindeca toată boala și toată nepu­tința în popor” (Matei 4, 23). Prin aceasta, Domnul Iisus Hristos confirmă prin fapte ceea ce spune prin cuvinte, și anume că Împă­răția pe care o binevestește El prin Evanghelia Sa este Împă­ră­ția vindecării oamenilor de păcat și de moarte, este Împă­răția vieții, a iubirii și fericirii veș­nice. Prin vindecările săvârșite de Iisus se vede că iubirea Sa milostivă și smerită este dătătoare de lumină, de viață, de sănătate, de libertate și de bucurie. Iubirea Lui ridică pe oameni din păcat prin îndemnul la pocăință, apoi îi ridică și din suferință prin vindecare de boli și prin eliberare de demoni. Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos pre­gătește pe ucenicii Săi să înțeleagă lucrarea Bisericii Sale, învățându-i că la cuvântul bun trebuie să adauge și fapta cea bună, de ajutorare a oamenilor bolnavi și întristați. Această Evanghelie a Împărăției lui Dumnezeu a fost ascultată cu evlavie, trăită cu sfințenie și transmisă cu zel de-a lungul veacurilor, mai ales de către sfinții lui Dumnezeu din popoare diferite. Între aceștia se află și sfinții din nea­mul românesc sau din poporul român dreptcredincios.

Creștinismul românesc are rădăcini adânci în sufletul poporului și rugători în ceruri

Dacă în Duminica Tuturor Sfinţilor pomenim împreună pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi, din toate popoarele şi din toate timpurile, astăzi, în Duminica Sfinților Români (cf. hot. Sf. Sinod din 19-20 iunie 1992), ne aducem aminte de toți cei care au predicat Evanghelia lui Hristos şi au trăit în sfinţenie pe pământul țării noastre, începând cu Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat la apostolie, despre care ne vorbește chiar Evanghelia din această zi. Pe temelia predicii Sfântului Apostol Andrei și a ucenicilor săi în sud-estul țării noastre, în Dobrogea de astăzi, s-a răspândit creștinismul la străromâni și români. Poporul român nu a fost creștinat într-un anumit an, la porunca cneazului, regelui sau împăratului, cum a fost cazul cu unele popoare vecine (bulgari și ruși), ci creștinarea românilor s-a făcut lent de jos în sus, începând cu oamenii simpli și cu soldații creștini din legiunile romane venite în Dacia (Gemina şi Macedonica), prin cucerirea ei de către împăratul Traian în anul 106, iar apoi prin lucrarea unor misionari creștini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă și latină. Creștinismul primit și cultivat de poporul român, pe când acesta se forma ca popor nou în istorie (din geto-daci și romani), este un creș­tinism ortodox răsăritean latin cu rădăcini adânci în sufletul poporului român. De aceea, el a rezistat în timpul invaziilor popoarelor migratoare ca: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tătarii și turcii, precum şi în timpul multor presiuni prozelitiste ulterioare, religioase şi ideologice.

Faptul că toţi românii vorbesc o limbă de origine latină, iar cei mai mulţi mărturisesc credința creştină ortodoxă răsăriteană, îi ajută să nu despartă Crucea de Înviere şi nici suferinţa de speranţă, dar şi să iubească tradiţia creştină bimilenară a poporului român mai mult decât orice ideologie politică sau filosofică efemeră.

 Astăzi pomenim comuniunea sfinţilor români, și anume: a sfinților ierarhi, preoţi şi diaconi, a sfinţilor mucenici şi mărturisitori, a sfinților cuvioși și cuvioase din mănăstiri, schituri și sihăstrii, a voievozilor şi soldaţilor români apărători ai patriei și ai credinței, precum și mul­ți­mea sfinților credincioși mireni, bărbați și femei, cunoscuți și necunoscuți pe nume, care au postit mult și s-au rugat mult, au mărturisit credința în vremuri grele, au construit biserici și mănăstiri, au născut, crescut și educat copii în iubirea lui Hristos și în iubirea de Biserică și Neam.

Prin sfinții români, poporul nostru are în cer mai mulți mijlocitori sau rugători pentru el în fața Preasfintei Treimi, pentru ca el să-și păstreze credința ortodoxă, să o transmită gene­rațiilor tinere, să cultive sfinţenia vieţii şi faptele iubirii milostive.

În calendarul Bisericii Ortodoxe Române nu există nici o lună în care să nu fie pomenit cel puțin un sfânt român, însă astăzi, în Duminica Sfinților Români, sunt po­meniți toți sfinții români împreună, cei cunoscuți sau cano­nizați de Biserică și cei necunos­cuți pe nume de către oameni, dar pe care Dumnezeu îi cunoaște că sunt sfinți. De aceea, trebuie să mulțumim astăzi lui Dumnezeu mai ales pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în sfinții din poporul român, daruri pe care însă ei le-au cultivat prin credință și osteneală, prin rugăciune și fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi și bucuria Bisericii lui Hristos. Amin!

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

¹. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, București, EIBMBOR, 2003, p. 219: „Sfinţii Părinţi nu-L văd pe Hristos cap al Bisericii în mod separat prin Întrupare, sau prin Răstignire, sau prin Înviere, ci prin toate acestea legate între ele. Prin Întrupare, Hristos a pus numai prima temelie a Bisericii, luând «pârga firii noastre». Trupul asumat de El devine temelia deplină a Bisericii, întrucât el este trecut prin moarte şi înviere. Numai astfel trupul Lui e izvorul de unde curge în noi puterea morţii pentru păcate şi a învierii; numai aşa, trupul Lui devenit deplin pnevmatizat şi transparent pentru infinita viaţă dumnezeiască se face mediul prin care primim această viaţă dumnezeiască şi noi”.

². Origen, Selecta in Psalmos, XXIII, 1, în Patrologia Graeca, vol. 12, col. 1265: „Păcătosul lo­cuiește în pustie, dar cel care se află în Biserică, care este plină de Preasfânta Treime, locuiește aici pe pământ, care este Biserica întemeiată de Domnul pe mările ispitelor depășite în Sine, pentru ca apoi el să fie pregătit să bea din râu”.

Citește și: Emoție și entuziasm la debutul Întâlnirii Tinerilor Ortodocși de la Ploiești

                 Bucuria tinerilor și comuniunea Sfinților Români la Mănăstirea Ghighiu