Hristos cel Înviat - pururea prezent în Biserica Sa

După ce a înviat din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, timp de patruzeci de zile, de la Paşti până la Înălţare, S-a arătat de mai multe ori şi în mai multe locuri. Mai întâi S-a arătat femeilor mironosiţe, apoi ucenicilor Săi şi altor oameni, încredinţându-i de adevărul Învierii Sale din morţi şi învăţându-i „cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”, aşa după cum ne mărturisesc Sfintele Evanghelii, Cartea Faptele Apostolilor şi unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel.

„Binecuvântarea lui Hristos, Cel Înviat şi Înălţat, aduce bucurie Bisericii”

Sfântul Evanghelist Matei ne arată că, după Învierea Sa din morţi, Hristos-Domnul S-a arătat ucenicilor Săi în Galileea „la muntele unde le poruncise lor Iisus” (Matei 28, 18-20) şi le-a zis lor: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin” (Matei 28, 18-20).

Sfântul Evanghelist Marcu ne vorbeşte în termeni asemănători despre întâlnirea Mântuitorului Cel Înviat cu ucenicii Săi, „pe când şedeau la masă” (cf. Marcu 16, 14-18).

Sfântul Evanghelist Luca ne arată lămurit că Mântuitorul Iisus Hristos Cel Înviat din morţi a călătorit cu ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus, când le-a tâlcuit lor ceea ce prevestiseră Sfintele Scripturi despre Moartea şi Învierea Sa (cf. Luca 24, 13-32). În această călătorie, Mântuitorul părea la început ucenicilor Săi ca fiind un călător necunoscut pe care ei

l-au invitat în casă pentru a nu călători singur în timp de noapte. După ce a intrat în casă, El S-a aşezat la masă, a binecuvântat şi a frânt pâinea şi le-a dat ucenicilor ca să mănânce din ea. Atunci, ochii lor duhovniceşti s-au deschis şi L-au recunoscut pe Iisus Cel Răstignit. Dar îndată, El S-a făcut nevăzut. Luca şi Cleopa s-au întors apoi la Ierusalim şi au povestit celor unsprezece ucenici ai lui Iisus şi celor ce erau împreună cu ei cum L-au întâlnit pe Domnul Înviat din morţi. Pe când vorbeau acestea, Iisus S-a arătat în mijlocul lor şi le-a explicat că toate cele petrecute cu El, adică Patimile, Moartea şi Învierea Sa, s-au împlinit întocmai după cum fuseseră prevestite „în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi” (Luca 24, 44). Iar după ce le-a spus că va trimite peste ei „făgăduinţa Tatălui” (Luca 24, 49), adică pe Duhul Sfânt, Iisus Cel Înviat i-a dus afară din Ierusalim şi, „ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi ucenicii erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 50-53). Vedem, aşadar, cum binecuvântarea lui Hristos Cel Înviat şi Înălţat la cer aduce bucurie Bisericii, iar bucuria naşte laudă de mulţumire adusă lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni, vorbeşte şi el despre apariţiile Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi, zicând: „S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi... După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (I Corinteni 15, 5-8).

„Hristos din ceruri este prezent pe pământ în Duhul Sfânt pogorât şi lucrător în Biserică”

Din aceste arătări sau apariţii ale Domnului nostru Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi vedem deja că El este prezent tainic şi Se arată oamenilor când vrea El, unde vrea El şi cum vrea El.

Mai observăm, de asemenea, că viaţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat din morţi nu este simplă revenire la viaţa trăită pe pământ printre oameni, ci una diferită. Trupul Său înviat trece prin uşile încuiate (cf. Ioan 20, 19), deşi Apostolul Toma constată apoi că Iisus poartă şi după moarte pe trupul Său semnele cuielor şi al suliţei din timpul răstignirii Sale (cf. Ioan 20, 19).

Deşi gustă din peşte şi din fagurele de miere după Înviere (cf. Luca 24, 42; Ioan 21, 10), Domnul face aceasta nu pentru că ar avea nevoie să-şi hrănească trupul Său, ci pentru a dovedi ucenicilor Săi că este El Însuşi, nu vreo fantomă sau nălucă. Cu alte cuvinte, deşi se arată timp de patruzeci de zile din când în când ucenicilor Săi şi altor persoane de pe pământ, Hristos Cel Înviat trăieşte viaţă cerească şi veşnică, într-o totală libertate spirituală şi fizică, adică liber de toate determinismele şi limitele spaţiului şi ale timpului. Nimeni şi nimic din lumea pământească nu-L mai poate atinge sau reţine, nici măcar cu privirea, decât dacă doreşte El. Iisus Cel Înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu: „Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 6, 9). Iisus Cel Înviat din morţi trăieşte o viaţă nouă, nelimitată şi netrecătoare, nepătimitoare sau nestricăcioasă şi nemuritoare, adică: viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat din morţi făcută ucenicilor Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20), se împlineşte în Biserica Sa şi este trăită ca atare de Biserica Sa mai ales după Înălţarea la ceruri a Domnului Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt, aşa după cum El Însuşi a prevestit ucenicilor Săi înainte de Patima şi Învierea Sa: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14, 15-18). Vedem, aşadar, că după cum Duhul Sfânt Cel din ceruri era prezent în Hristos când El vieţuia pe pământ, tot aşa acum Hristos din ceruri este prezent pe pământ în Duhul Sfânt pogorât şi lucrător în Biserica lui Hristos, care este Trupul Său tainic plin de Duhul Sfânt.

Sărbătoarea Învierii lui Hristos şi Sărbătoarea Cincizecimii sunt legate tainic între ele prin lucrarea Sfântului Duh asupra trupului înviat al lui Hristos, ca prin trupul Lui răstignit, înviat şi înălţat în slavă să se reverse apoi viaţa veşnică divino-umană a lui Hristos în Biserica Sa, ca să o pregătească ca pe o mireasă pentru viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 40 şi 47; Romani 6, 22-23; Efeseni 2, 6), pentru slava Împărăţiei lui Dumnezeu sau slava Ierusalimului ceresc (cf. Apocalipsa cap. 21).

Astfel, Hristos Cel Înviat este prezent în Biserică prin Duhul Sfânt, luminând Biserica să înţeleagă Scripturile, să săvârşească Sfintele Taine şi să păzească toate cele poruncite de El, îndreptând necontenit viaţa creştinilor spre Învierea de obşte şi spre Împărăţia cerească a slavei Preasfintei Treimi (cf. Ioan 16, 13).

Moduri ale prezenţei lui Hristos în Biserică

Modurile prezenţei Domnului nostru Iisus Hristos în Biserică şi ale comunicării harului Său mântuitor celor ce cred în El şi împlinesc voia Lui sunt multe şi minunate, sfinte şi mântuitoare.

Hristos Cel Înviat este prezent în Biserica Sa şi Se dăruieşte credincioşilor prin ascultarea cuvântului Evangheliei Sale şi prin împlinirea poruncilor Sale, după cum El Însuşi ne învaţă zicând: „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce

M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24); „dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (Ioan 14, 10); „dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan 15, 7).

Cuvântul Evangheliei prin care Hristos Însuşi, împreună cu Duhul Sfânt, este lucrător în inimile şi cugetele credincioşilor hrăneşte şi inspiră cuvântul nostru de mulţumire şi de cerere către Dumnezeu (cf. Romani 10, 17). Astfel, prezenţa lucrătoare a lui Hristos în noi se simte îndeosebi în şi prin rugăciune, întrucât aceasta este răspunsul nostru la chemarea adresată nouă de Hristos prin cuvântul Evangheliei Sale. De aceea, înainte şi după ascultarea Evangheliei lui Hristos în biserică, noi cântăm „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”.

Un alt mod al prezenţei lui Hristos în Biserică şi al dăruirii Sale celor ce cred în El sunt Sfintele Taine pe care Biserica le numeşte „dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine”. Părintele Dumitru Stăniloae a definit Sfintele Taine ale Bisericii ca fiind multipla dăruire a lui Hristos către noi, prin care se înfăptuieşte unirea oamenilor cu Hristos¹.

În Taina Sfântului Botez, Hristos Cel botezat în Iordan şi Cel Ce a botezat mai apoi cu Duh Sfânt în chip de limbi de foc pe ucenicii Săi, este prezent şi Se uneşte cu cei ce cred în El: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”, ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (cf. Galateni 3, 27). Botezul este Sfânta Taină prin care ne împărtăşim de harul mântuitor al Sfintei Treimi şi primim numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică numele de creştin, care înseamnă uns cu Duhul Sfânt, după cum se spune în slujba Sfintei Taine a Mirungerii celui botezat: „Pecetea Darului Sfântului Duh”. Prin credinţă şi prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi (cf. Efeseni 3, 17-18) şi îi pregăteşte pentru viaţa veşnică, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel zicând: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8, 11).

„Nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor”

Hristos Cel Înviat este prezent şi lucrător în Biserică şi prin Sfânta Taină a Cununiei, binecuvântând cu prezenţa şi cu harul Său legătura de iubire dintre mire şi mireasă ca icoană sfântă a legăturii dintre El şi Biserica Sa, după cum se spune în Apostolul de la Cununie: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 31-32). Hristos Cel prezent împreună cu Maica Sa şi cu ucenicii Lui la Nunta din Cana Galileii (cf. Ioan cap. 2) este prezent prin harul Său la fiecare Cununie creştină săvârşită cu credinţă şi evlavie în Biserica Ortodoxă.

Hristos Cel Înviat este prezent şi lucrător în Sfânta Taină a Preoţiei întrucât treptele şi numele de diacon, preot şi episcop sunt nume hristologice, adică mărturii ale lucrării lui Hristos în Biserica Sa, El fiind Slujitorul (Diaconul), Marele Preot şi Episcopul („Păstorul şi... Păzitorul Episcopul sufletelor voastre” , cf. I Petru 2, 25). Însuşi Mântuitorul a făgăduit că este prezent în cei pe care El îi trimite ca să-L mărturisească: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca 10, 16), sau „Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte” (Ioan 13, 20). Prin aceasta se vede cât de mare şi sfântă este lucrarea lui Hristos în Biserică prin preoţii Lui sfinţiţi de Duhul Sfânt „ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20, 28).

Hristos Cel Înviat este prezent în Taina Sfântului Maslu, El „doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre” (Slujba Sfântului Maslu) sau Izvorul tămăduirilor (Slujba sfinţirii apei), Cel Ce a vindecat mulţime de bolnavi. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Biserica lui Hristos o „farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea”.²

Hristos Cel Înviat este prezent în Taina Pocăinţei şi a Iertării Păcatelor ca Cel Ce a iertat şi vindecat pe femeia păcătoasă, pe slăbănogul din Capernaum, pe bolnavul de la lacul Vitezda şi pe mulţi alţii. Darul iertării păcatelor pentru dobândirea vieţii veşnice este cel mai mare dar pe care Hristos-Domnul l-a dăruit ucenicilor Săi în prima zi a Învierii Sale din morţi, zicând: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre iertarea păcatelor prin Sfânta Taină a Pocăinţei, zice: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor”³.

În mod deosebit, Hristos-Domnul Cel Înviat din morţi este prezent şi se dăruieşte credincioşilor în Taina Sfintei Euharistii, potrivit făgăduinţei Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), sau „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Tâlcuind cele spuse de Sfântul Evanghelist Ioan, Sfântul Chiril al Alexandriei († 444) zice: „Deoarece Cuvântul de viaţă făcător al lui Dumnezeu S-a sălăşluit în trup, l-a prefăcut pe acesta în binele propriu, adică în viaţă, şi l-a arătat, prin unirea negrăită, devenit prin adaos de viaţă făcător, precum este El Însuşi prin fire. De aceea trupul lui Hristos face vii pe cei ce se împărtăşesc de El. Căci, când vine în cei muritori, alungă moartea şi scoate stricăciunea, având în Sine puterea care desfiinţează stricăciunea în mod desăvârşit”⁴.

„Unirea cu Hristos rămâne neroditoare dacă nu se împlineşte în faptele milei creştine”

Un alt mod al prezenţei tainice a lui Hristos Cel Înviat în lume este prezenţa şi chemarea Sa în şi prin semenii noştri care au nevoie de prezenţa şi ajutorul nostru frăţesc. În ei, Hristos-Domnul aşteaptă răspunsul nostru la iubirea Lui milostivă, precum şi disponibilitatea noastră de a deveni mâinile Lui milostive faţă de semenii noştri în nevoi. Acest adevăr ni-l arată Sfânta Evanghelie după Matei, în capitolul 25, în care se vorbeşte despre iubirea faţă de aproapele ca fiind criteriul Judecăţii de Apoi, când Hristos-Dreptul Judecător va zice tuturor: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut... Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40 şi 45). Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că unirea cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii rămâne neroditoare dacă nu se împlineşte în faptele milei creştine: „Vrei să cinsteşti Trupul lui Hristos? Nu-l nesocoti când este gol. Nu-l cinsti aici, în biserică, prin ţesături de mătase atunci când îl laşi afară să sufere de frig şi fără îmbrăcăminte. Căci Cel Ce a spus: Acesta este trupul Meu şi l-a transformat pe el spunând aceste cuvinte este Acelaşi Care zice: Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc (...) Aminteşte-ţi că este vorba, de asemenea, de Hristos atunci când semenul tău rătăceşte străin şi fără adăpost”⁵.

„Hristos-Domnul respectă libertatea noastră de a-L primi sau refuza”

Prezenţa lui Hristos Cel Înviat în Biserică şi în lume este tainică, spirituală, care nu izbeşte privirile şi nu ne constrânge fizic sau moral, pentru că Hristos-Domnul respectă libertatea noastră de a-L primi sau refuza. Hristos Cel Înviat nu forţează uşile sufletului nostru, nu anulează libertatea noastră; drumul Lui se întâlneşte cu drumul vieţii noastre, dar în casa sufletului şi a trupului nostru nu intră decât dacă este primit în mod liber. El ne spune adesea, în multe chipuri şi în multe împrejurări: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Cine-L primeşte pe El primeşte Viaţa şi Bucuria veşnică, primeşte Cerul în inima şi în casa sa. Cine nu deschide uşa inimii sale lui Hristos, se încuie pe sine în afara Împărăţiei lui Dumnezeu, după cum se spune într-o cântare liturgică din Postul Sfintelor Paşti: „Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui...”⁶.

Prezenţa lui Hristos Cel Înviat se invocă în rugăciune. Când spunem „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, miluieşte-mă!”, „Doamne, fii cu mine!”, „Doamne, scapă-mă!”, „Doamne, mântuieşte-mă!”, toate aceste expresii pe care le-am învăţat din Evanghelia lui Hristos sunt chemări ale lui Hristos în sufletul, în viaţa noastră şi în activitatea noastră, întrucât prezenţa Lui se oferă, dar nu se impune. Hristos Cel Înviat nu lipseşte niciodată de la întâlnirea cu noi, ci noi uităm adesea să-L căutăm, să-L chemăm sau să-L primim. Mărturisirea cea mai cunoscută a prezenţei lui Hristos în Biserica Sa este salutarea liturgică ortodoxă: „Hristos în mijlocul nostru”, urmată de răspunsul: „Este şi va fi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!”. Astfel se confirmă făgăduinţa prezenţei lui Hristos în Biserica Sa, pe baza experienţei Bisericii Sale care trăieşte în şi se hrăneşte cu prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos.

Precum în ziua Învierii Sale, Hristos-Domnul Cel Înviat a venit la ucenicii Săi adunaţi laolaltă, a stat în mijlocul lor şi i-a binecuvântat, tot aşa El vine şi stă în mijlocul credincioşilor adunaţi în numele Său, în orice loc şi orice timp, potrivit făgăduinţei Sale: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Folosindu-Se de mâna şi glasul preotului, Hristos ne întâmpină şi ne binecuvintează cu pacea Sa. De aceea, în cultul ortodox, preotul transmite, prin cuvânt şi gest, binecuvântarea lui Hristos, zicând: „Pace tuturor!”, în timp ce binecuvintează cu mâna dreaptă în formă de cruce.

2008 - Anul jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii

Pacea cerească pe care o aduce Hristos Cel Înviat din morţi în sufletele credincioşilor este pacea împăcării omului cu Dumnezeu, puterea biruinţei asupra păcatului şi a morţii, puterea iubirii jertfelnice, care îi ajută să treacă prin necazurile, ispitele şi încercările vieţii pământeşti. Această putere o confirmă Sfântul Apostol Pavel când zice: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13). Puterea Crucii şi a Învierii, ca prezenţă tainică, dar reală a lui Hristos în Biserică, o confirmă apostolii şi martirii care şi-au dat viaţa pentru El, ierarhii, preoţii şi diaconii care s-au luptat pentru apărarea dreptei credinţe, monahii şi monahiile care s-au nevoit în mănăstiri şi schituri prin post şi rugăciune, familiile creştine care au născut şi crescut copii în credinţă, precum şi toţi cei ce au purtat cu bucurie crucea multor încercări şi suferinţe, cu credinţa în ajutorul lui Hristos şi cu nădejdea Învierii.

Biserica trăieşte din prezenţa iubirii mântuitoare a lui Hristos (cf. Romani 8, 35), din legătura vie cu El, ca urmare a „credinţei lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6) şi aşteaptă cu credinţă, nădejde şi dragoste împlinirea făgăduinţei Lui: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

În rândurile de mai sus ale Scrisorii Pastorale, când am subliniat importanţa prezenţei mântuitoare a lui Hristos Cel Înviat în Biserică, am adus mai ales mărturii din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Liturghie, îndeosebi pentru că anul acesta 2008 este, în Patriarhia Română, Anul jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, când aniversăm 320 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, şi 500 de ani de la tipărirea primului Liturghier ortodox, şi anume Liturghierul slavon apărut la Târgovişte în anul 1508. Prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură şi prin participarea la Sfânta Liturghie, simţim noi în modul cel mai intens prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos în Biserică, pentru a ne dărui bucurie, pace şi viaţă veşnică.

Fraţi şi surori în Domnul,

În aceste zile de Sfântă Sărbătoare a Sfintelor Paşti să ne bucurăm de prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Hristos Cel Înviat în sufletele şi în casele noastre. Să-L preamărim mulţumindu-I pentru binecuvântarea şi pacea pe care ni le dăruieşte când Îl căutăm pe El. În acelaşi timp, să transmitem şi noi bucurie şi pace în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, mai ales ajutând pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei bătrâni, pe cei nevoiaşi, pe cei întristaţi şi necăjiţi, pe cei îndoliaţi sau îndureraţi. Să nu uităm în rugăciunea şi iubirea noastră pe fraţii noştri din străinătate, îndeosebi pe cei ce se află departe de România. Să folosim timpul Sfintelor Paşti pentru a întări comuniunea de iubire între părinţi şi copii, între soţi şi soţii, între prieteni, între vecini, să căutăm „pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14).

În lumina marelui Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi a rugăciunii Sfinţilor Săi, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, de ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea pascală: „Hristos a înviat!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13).

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1 Vezi Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică”, vol. III, ediţia a III-a, E.I.B.M.B.O.R., 2003, pp. 18-22.

2 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Ioan”, II, 5, cf. Jean Claude Larchet, „Terapeutica bolilor spirituale”, trad. rom., Bucureşti, 2001, p. 254.

3 Idem, „Omilii despre pocăinţă”, III, 4, cf. Larchet, op. cit ., p. 263.

4 Sfântul Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, XII, trad., intr. şi note de Dumitru Stăniloae, în col. PSB, nr. 41, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 400-401.

5 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, 50, 3-4; PG 58; citat de J.M.R. Tillard, în „Chair de l´Église, Chair du Christ”, Cerf, Paris, 1992, p. 86.

6 „Triod”, Denia din Sfânta şi Marea Luni, troparul, după cei şase Psalmi, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 545.