Între lumină şi întuneric, între Hristos şi diavolul

Chemarea solemnă de la începutul celei mai importante celebrări de peste an este: „Veniţi de primiţi lumină!“, iar slujba se sfârşeşte cu cântarea: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm: Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi: să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.

Lumina inefabilă ce învăluie sărbătoarea Paştilor izvorăşte din Hristos Cel înviat din morţi. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin ne îndeamnă „să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii“. Evanghelia din duminica Paştilor, vorbind despre Hristos Cel înviat, ne spune că El este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume“ (Ioan 1, 9). Însuşi Mântuitorul Hristos le-a spus fariseilor: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Iar la Slujba Învierii cântăm: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit“. (...) 

Ne luminăm prin Sfintele Taine

Prin Sfintele Taine ne unim în chip minunat cu Hristos. (...) Ne luminăm la Botez prin apă şi prin Duh, ne îmbrăcăm în Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, În Hristos v-aţi îmbrăcat“ (Galateni 3, 27), zice Sfântul Pavel. Această haină luminoasă nu rămâne numai la suprafaţa pielii, ci se imprimă în fiinţa noastră întreagă. Iar când ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie, îi cerem lui Dumnezeu: „ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminându-mă tot pe mine ca să mă închin Dumnezeirii Tale“.

În spiritul acestei afirmaţii Sfântul Sinod a dedicat anul 2014 Sfintei Spovedanii şi Sfintei Împărtăşanii.  Încă din lumea aceasta, cei ce s-au curăţit de păcate văd slava lui Hristos Cel Înviat. Pe Tabor cei trei ucenici L-au văzut îmbrăcat în lumină. Tot aşa L-au văzut Apostolii după Înviere. (...)

În cetatea Noului Ierusalim nu va mai fi trebuinţă „de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor“ (Apocalipsă 21, 23-24). Soarele unic ce o va lumina este Hristos Cel Înviat din morţi. Cei ce au o viaţă curată vor putea ajunge acolo. De aceea Slujba Învierii ne îndeamnă „să ne curăţim simţurile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!“.

Mândria, motivul căderii

Dacă Hristos este lumină şi izvor de lumină pentru toţi, diavolul este întuneric şi sursă de tenebre pentru mulţi. În fruntea diavolilor stă satana. Diavolii erau la început îngeri, dar, având voie liberă, cauza căderii lor a fost decizia de a se despărţi de Dumnezeu, iar motivul căderii a fost mândria. Dacă dorim să ne explicăm răul, acesta „constă în voinţa unor spirite create, inferioare lui Dumnezeu, de a se ridica peste această condiţie a lor, deci într-o tendinţă a lor de a fi prin esenţă mai mult decât sunt“ (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 456.).

Proorocul Isaia, privind cu tristeţe prăbuşirea îngerilor răi, exclamă: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ tu, biruitor de neamuri, care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu“ (Isaia 14, 12-13). Aşadar, diavolul este fiinţă spirituală pervertită, duh rău şi trufaş.

Termenul grecesc „diavolos“ se traduce prin „calomniator“, „pârâtor“, „clevetitor“ şi „uneltitor“. În ebraică se numeşte „satan“ şi înseamnă „potrivnic“ şi „vrăjmaş“. Sfântul Ioan Teologul ne spune că „a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el“ (Apocalipsa 12, 9).

Fiind la început îngeri luminaţi au devenit diavoli întunecaţi. Ei sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi apoi ai oamenilor. Cei ce se lasă ispitiţi cad în mrejele lor. Diavolul a fost dintru început „ucigaş de oameni“ şi „tatăl minciunii“ (Ioan 8, 44). În final, însă, va fi aruncat în „iezerul cu foc şi pucioasă“, cu fiara şi proorocul mincinos de care s-a servit (Apocalipsa 20, 10-14).

Din nefericire pentru lumea modernă, cum spune Baudelaire, „cea mai faimoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există“ (Denis de Rougemont, Partea diavolului, Anastasia, 1994, p. 11.). Şi, convingându-ne, poate lucra clandestin. Nu mai credem în rău. De aceea lucrurile merg tot mai prost în lume pentru că „ne este frică să privim în faţă adevăratele cauze ale răului. Credem în nemumărate mici rele, ne e teamă de nenumărate primejdii, dar am încetat să mai credem în rău şi să ne fie frică de adevărata primejdie“. Or, Sfântul Petru ne spune: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (1 Petru 5, 8). (...)

La Paşti „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice“.  Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă triumfal: „Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă“.

Să ne hotărâm pentru Hristos

Noi, cei ce oscilăm între Lumină şi întuneric, între Hristos şi diavolul, trebuie să ne hotărâm pentru Hristos. Pentru că ontologic am fost făcuţi să iubim Lumina şi instinctiv ne este teamă de întuneric. Şi, totuşi, de ce preferăm uneori întunericul? Ne spune Mântuitorul: „Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească“ (Ioan 3, 19-20).

Multă lume este indiferentă la cele spirituale şi cu preocupări de altă natură. Preferă un mediu tenebros, care nu are exigenţe de factură duhovnicească şi nu le provoacă nelinişti metafizice. Lumina i-ar stânjeni, scoţând în evidenţă patimile ce-i subjugă. Întunericul, însă, le prieşte pentru că nu-i tulbură nimeni în preocupările lor. Dar această stare de lucruri se sfârşeşte cu moartea şi întunericul devine veşnic. Însă Dumnezeu ne-a creat pentu altă viaţă. De aceea, la Paşti cântăm: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit“.

Această viaţă plină de lumină, care va fi nesfârşită în veacul viitor, o experimentează încă de pe pământ oamenii care au o viaţă curată. (…) Sursa de lumină este Hristos, de care nu trebuie să ne îndepărtăm, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog (…) Starea lor sufletească, ne spune acelaşi sfânt, este una deosebită: „Mai întâi ei sunt umpluţi de o bucurie negrăită pentru că au dobândit în ei înşişi nu lumea, nici cele din lume, ci pe Făcătorul şi Domnul şi Stăpânul a toate. Apoi se îmbracă cu tot trupul şi în întregime în Lumina Care este Însuşi Hristos Dumnezeu, şi se văd pe ei înşişi împodobiţi cu o slavă negrăită şi cu un veşmânt dumnezeiesc strălucitor“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice - Scrieri I, Deisis, Sibiu, 2001, p. 215).

În această stare de spirit doreşte să ne transpună Slujba Învierii, iar creştinii extaziaţi exclamă: „Cât este de sfântă, cu adevărat, şi întru totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai înainte vestitoare fiind zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani din mormânt cu trupul tuturor a strălucit“. Aceste cuvinte de Înviere vi le vestim şi noi, dorind să Vă facem mângâiere, dumneavoastră şi la toţi cei dragi, rugându-L pe Dumnezeu să vă dăruiască sărbători cu pace şi spunându-vă din tot sufletul: Hristos a Înviat!