O mare făclie de Înviere a fost sfinţită la Oradea: noua Catedrală Episcopală Ortodoxă

Sfinţirea noii Catedrale Episcopale din Oradea, cu hramurile „Învierea Domnului” şi „Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei”, este un eveniment mare şi binecuvântat pentru Biserica Ortodoxă Română, în general, şi în mod special pentru Episcopia Ortodoxă a Oradiei, care doreşte să păstreze vie flacăra credinţei ortodoxe strămoşeşti şi să sporească dragostea faţă de valorile spiritualităţii şi culturii româneşti.

Sfinţirea acestei noi catedrale este în acelaşi timp un act de cult şi un moment de cultivare a recunoștinței pentru înaintașii noştri, este un moment istoric, plin de emoție duhovnicească, menit să puncteze alte momente istorice, cultivând astfel comuniunea între generaţii.

Pentru Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, anul Domnului 2020 are semnificații importante, deoarece se împlinesc 100 de ani de la reîn­ființarea ei, în drepturile sale de odinioară, prin Decretul Regal semnat de Regele Ferdinand I, la 30 august 1920. Totodată, anul acesta, Episcopia Ortodoxă a Oradiei împlineşte 340 de ani de la prima atestare documentară (1680), precum și 325 de ani de la menționarea acestei vechi eparhii în Diploma împăratului austriac Leopold I (1695).

Reamintim aici, la Oradea, în mod deosebit, grija faţă de românii ortodocşi din Transilvania a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul (†1716), care, în calitate de Mitropolit al Ţării Româneşti, avea şi titlul de „Exarh al Plaiurilor”, adică de reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în Transilvania, locuită de români ortodocşi. Având o conştiinţă puternică privind responsabilitatea pastorală, precum şi un mare zel misionar în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi întărirea credinţei ortodoxe în vremuri grele, când majoritatea Bisericilor Ortodoxe din Răsărit se aflau sub stăpânire otomană, iar românii ortodocşi din Transilvania erau expuşi prozelitismului eterodox, Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, în anul 1708, a hirotonit la Bucureşti pe cel de-al doilea Episcop ortodox al Oradiei consemnat în documente, Petru Hristofor. Cu un an înainte, în 1707, Sfântul Antim Ivireanul primise la Râmnic pe Episcopul Efrem ­Veniamin al Oradiei, care, din cauza prozelitismului catolic susţinut de curtea imperială de la Viena, precum şi a perse­cuțiilor suferite, a fost nevoit să părăsească Oradea, trecând în Muntenia, iar de acolo a plecat la Constantinopol.

După anul 1712, Eparhia Oradiei nu a mai avut episcop propriu timp de mai bine de două veacuri (până în anul 1920), ajungând sub jurisdicţia episcopilor sârbi, iar mai târziu a episcopilor români de la Arad. Păstrându-şi însă autonomia teritorială şi statutul, Episcopia Oradiei nu a fost niciodată desfiinţată oficial, ci a rămas ca eparhie cu scaun episcopal vacant, a cărui locotenență era asigurată de către episcopii de la Arad, fiind condusă din punct de vedere administrativ de un Consistoriu (Consiliu) eparhial, în fruntea căruia se afla un vicar sau un protopop.

În toată această perioadă grea, rolul esenţial al acestei eparhii a fost acela de păstrare a identităţii naţionale şi confesionale a românilor din ținuturile Bihorului şi Crişanei.

Istoria construirii noii Catedrale a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei a început la inițiativa și prin purtarea de grijă a Episcopului Roman Ciorogariu, în anul 1925, când a anunțat proiectul construirii unei noi catedrale, dorită a se numi Catedrala cu Soare, proiect preluat de Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei (1936-1950), întrucât vechea Catedrală Episcopală provizorie, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, se numeşte Biserica cu Lună.

Din nefericire, visul celor doi mari ierarhi bihoreni nu s-a putut împlini din cauza vitregiilor vremurilor: izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1 septembrie 1939), Dictatul de la Viena (30 august 1940), iar apoi instaurarea regimului comunist (6 martie 1945).

Proiectul edificării unei noi Catedrale Episcopale în Oradea a fost reluat abia după evenimentele din decembrie 1989, prin grija Episcopului Vasile Coman al Oradiei (1971-1992) și a Episcopului Ioan Mihălțan al Oradiei (1992-2006). Locația construirii noii Catedrale Episcopale a fost mutată de mai multe ori de către autoritățile locale, încât abia în anul 1995, prin voia lui Dumnezeu, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, împreună cu Episcopul Ioan Mihălţan, a sfințit piatra de temelie a noii Catedrale Episcopale din Oradea, pe locația actuală, în apropierea vechii Cetăți a Oradiei.

De la 1 septembrie 1995, când au început efectiv lucrările, și până în anul 1997 s-a realizat turnarea fundației și a demisolului, ajungându-se la cota 0. Din anul 1998 au început lucrările de zidire a pereților și turnarea stâlpilor de beton, ajungând în anul 2006 la cota Â25 m. În anul 2005 a fost amenajat un paraclis la demisol și a început slujirea liturgică.

Din anul 2007, odată cu întronizarea Preasfințitului Părinte Sofronie în scaunul episcopal al Oradiei, ca al șaselea ierarh al Episcopiei Oradiei de la reînființarea eparhiei, lucrările au avansat în ritm susținut.

Astfel, catedrala a fost acoperită cu tablă de cupru, a fost placată în exterior cu piatră albă de Podeni şi ornamente de marmură roșie, inclusiv soclul, turlele au fost împodobite de cruci mari aurite, iar clopotnița a fost înzestrată cu cinci clopote realizate la Innsbruck, în Austria.

În anul 2012, a fost realizat un iconostas provizoriu al catedralei şi a început slujirea liturgică în catedrala propriu-zisă, iar în anii următori au fost finalizate lucrările interioare şi exterioare de tencuire. Parterul catedralei a fost pavat cu marmură din Grecia, iar pereţii au fost, de asemenea, placați cu marmură, până la înălțimea de 1,70 m.

Absida Altarului Catedralei Episcopale din Oradea a fost pictată în tehnica mozaic, în anul acesta, 2020, când a fost montat şi iconostasul din marmură, executat în Tesalonic, Grecia, cu icoane realizate în tehnica mozaic.

Catedrala a fost înzestrată cu obiecte de cult realizate la Atelierele Patriarhiei Române: chivot, Evanghelie, sfinte vase, cruci de binecuvântare, sfeșnice, cădelnițe, candele, vas de agheasmă și alte obiecte folosite la sfintele slujbe, iar acoperămintele pentru Sfânta Masă şi dverele de la ușile împărătești și diaconești au fost brodate în atelierele Mănăstirii „Sfânta Cruce”  din Oradea.

Această nouă catedrală, pe care clerul şi credincioșii Episcopiei Oradiei o oferă Mântuitorului Iisus Hristos ca dar sau ofrandă a credinţei, hărniciei, înțelepciunii, priceperii şi dărniciei lor, devine prin sfințire „Poartă a cerului și Casă a lui Dumnezeu” (Facere 28, 17), aşa cum auzim în rugăciunile de sfinţire a noii biserici.

Prin această „poartă a cerului” intră Hristos - Împăratul Slavei, Care, după Învierea Sa din morți, S-a înălțat întru slavă la cer şi a aşezat umanitatea Sa pe tronul slavei Preasfintei Treimi. Prin sfinţirea bisericii noi, Hristos intră în mod tainic în această biserică şi rămâne mereu prezent în ea prin Sfintele Taine săvârşite aici, dăruind celor ce se roagă darurile Sale cereşti: iertarea păcatelor și arvuna vieţii veșnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, biserica nou sfinţită devine Casa lui Dumnezeu sau Casa Preasfintei Treimi.

Dumnezeu este pretutindeni prezent, dar în modul cel mai solemn și receptiv este prezent în biserică, în Casa închinată Lui prin sfinţire. Aici El vede şi ascultă pe cei care Îl cheamă în rugăciune, ascultă Cuvântul Lui şi primesc Sfintele Lui Taine, ca arvună a vieţii veşnice.

Numită „laborator al Învierii” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, †662) sau „anticameră a Împărăţiei cerurilor”  (Sfântul Nicolae Cabasila, †1391), fiecare biserică ortodoxă simbolizează „cerul pe pământ”, cum spunea Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului (†733), pentru ca pe om să-l înalţe duhovniceşte la ceruri. Cu alte cuvinte, biserica ortodoxă sfinţită este pe pământ icoana Împărăţiei cerurilor.

După cuvintele Sfântului Irineu de Lyon (†202), Biserica a fost „sădită în lume ca un paradis”, fiind centrul liturgic al creaţiei, deoarece creația întreagă, universul sau cosmosul, se sfinţeşte prin Duhul Sfânt invocat de Biserică, deoarece întreg universul este chemat să devină „cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1), după învierea morţilor şi după judecata de apoi (cf. 1 Corinteni 15, 51-54).

Această bogăţie de sensuri spirituale a sfinţirii unei biserici ortodoxe ne invită la un pelerinaj duhovnicesc către Împărăţia cerurilor simbolizată de Sfântul Altar. Sfinţirea bisericii ne invită, de asemenea, la sfinţirea vieţii noastre, ca înnoire a omului după chipul lui Hristos sau ca sălășluire a vieţii lui Hristos în viaţa noastră (cf. Galateni 2, 20). Din acest motiv, după sfinţirea noii biserici, toţi credincioşii ortodocşi prezenţi la acest eveniment primesc binecuvântarea să intre în Sfântul Altar pentru a săruta Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă din Altar, rugându-se lui Dumnezeu să sfințească viaţa lor așa cum a fost sfinţită biserica aceasta.

Cu prilejul evenimentelor sfinte şi solemne de la Oradea, felicităm pe Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii eparhiei, dar şi pe toţi cei ce au contribuit la zidirea şi împodobirea acestei frumoase catedrale.

Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, să ocrotească această nouă catedrală şi să dăruiască pace şi bucurie, sănătate şi mântuire tuturor ctitorilor, slujitorilor, închinătorilor şi binefăcătorilor ei.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*Cuvânt rostit cu prilejul sfințirii noii Catedrale Episcopale „Învierea Domnului” din Oradea, duminică, 20 septembrie 2020.