Paştile, izbăvire de întristare!

În lumea în care trăim noi sunt foarte multe necazuri care aduc sufletului întristare. Întristarea izvorăşte din suferinţa care devine aproape o dominantă a vieţii. Nu e nevoie să meditezi prea mult pentru a-ţi da seama că suferinţa este prezentă peste tot.

Înţeleptul Solomon, referindu-se la om, zice că "toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui" (Ecclesiastul 2, 23). Începând cu propria noastră persoană, trecând apoi la cei din casa noastră, la cunoscuţii noştri, la oamenii din oraşul sau satul nostru, la cetăţenii ţării noastre, la vieţuitorii întregii lumi, vom vedea suferinţa şi întristarea prezente peste tot. Se săvârşesc omoruri, sinucideri, furturi, nedreptăţi, se urăşte, se înşală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia. Alţii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, tinerii şi copiii se corup şi se înjoseşte în om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Se păcătuieşte şi se suferă între noi şi în jurul nostru, aproape şi departe de noi. Întristarea şi suferinţa au multe cauze: lipsuri, boli, dureri în case şi-n spitale, în sanatorii, în temniţe, pretutindeni. Se suferă nu doar cât vedem şi ştim noi, ci mult mai mult, pentru că oamenii nu-şi afişează suferinţele la poartă.

Nu ne putem amăgi cu neştiinţa, considerând că în casa noastră toate sunt bune, pentru că undeva, poate unde nu vom şti niciodată, se suferă şi se consumă dureri mari. Chiar în clipele acestea când noi stăm aici, într-un lăcaş sfânt şi abordăm lucruri duhovniceşti, undeva se petrec lucruri nefericite, se comit nelegiuiri, se osândesc suflete omeneşti, se suferă şi se moare. (…)

Apoi există suferinţe fizice: lipsuri, sărăcie, infirmităţi, boli. Cineva e sărac, altul e lipsit de toate sau cel puţin de multe bucurii, e înfometat, însetat, trebuie să lupte cu mizeria, trebuie să-şi câştige pâinea în condiţii grele, în ţară sau în străinătate, trebuie s-o mănânce stropind-o cu lacrimi. Alţii suferă trupeşte şi n-au nici un pic de tihnă: ziua fără linişte, noaptea fără somn. (…) Sunt apoi suferinţe morale. Ţi se pângăreşte onoarea, ţi se calomniază intenţiile, răutatea atacă trecutul şi prezentul tău cu o îndârjire pe care nimic nu o poate destrăma. Eşti înşelat, ridiculizat, dispreţuit, insultat. Uneori suferi tirania celor tari şi trebuie să-ţi rumegi suferinţa şi tristeţea în tăcere. (…)

Duhul întristării împinge sufletul la deznădejde

Totuşi această stare de lucruri nu-i firească. Pentru că întristarea, năpustindu-se asupra sufletului, îl întunecă în întregime. Omul ajuns în această situaţie nu se poate nici ruga şi nici nu poate munci cum se cuvine. Întristarea tulbură toate facultăţile sufletului şi-i usucă toată vlaga. Pe bună dreptate spune Sfântul Ioan Casian "că precum molia roade haina şi cariile lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului".

Împotriva duhului întristării trebuie să luptăm cu toate puterile pentru că el împinge sufletul la deznădejde. Sfântul Apostol Pavel ne spune că "întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moartea" (2 Corinteni 7, 10). Se înţelege de aici că doar întristarea pentru greşelile comise este benefică pentru că ne duce la îndreptare, iar întristarea pentru necazurile vieţii ne poate duce la acte disperate. Aşa se face că sinuciderile sunt tot mai frecvente în lumea noastră ce se învăluie în suferinţe ce nu se mai pot număra.

Omul covârşit de tristeţe are sufletul plin de amărăciune şi de nepăsare. El fuge de oameni ca şi cum aceştia ar fi pricina tulburărilor lui şi nu-şi dă seama că boala mocneşte înăuntrul lui. Cauzele acestei stări sunt mai multe, dar vom menţiona câteva: părăsirea pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu, asaltul duhurilor necurate, firea noastră slăbită de patimi, nenorocirile ce ni s-au întâmplat, gândurile negre ce ne covârşesc, bolile ce ne macină şi lipsa de preocupări serioase. (…)

Nu suferinţa şi moartea au ultimul cuvânt

Hristos Cel Înviat este în măsură să înlăture întristarea din sufletele noastre, convingându-ne cum a convins-o pe Maria, sora lui Lazăr, că nu suferinţa şi moartea au ultimul cuvânt de spus, ci învierea: "Eu sunt învierea şi viaţa, zice Domnul, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac" (Ioan 11, 25-26).

Pentru ca această stare de spirit să domnească în noi avem la îndemână câteva mijloace: rugăciunea, lectura scripturistică, participarea la sfintele slujbe, discuţiile cu oameni duhovniceşti, cugetarea la lucruri frumoase, munca utilă şi multe altele. Iar cea mai înaltă cugetare este cea legată de Învierea Domnului şi de consecinţele ce le are asupra vieţii noastre: "Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta."

Acestei stări de spirit ce-l caracterizează pe omul credincios i-a dat glas poetul nostru naţional George Coşbuc: "Şi cât e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a Înviat!/ Şi râde-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare".

Creştinul nu se lasă doborât

Creştinul este omul învierii şi Paştile-i prefac întristarea în bucurie. Creştinul este un om curajos şi optimist. El nu se lasă prăbuşit de deznădejde. El este conştient că în lume trebuie să fie şi încercări, dar ele, după cuvântul lui Hristos, se vor sfârşi cu biruinţa: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!" (Ioan, 16, 33). Pentru creştinul adevărat toate lucrurile au sens şi frumuseţe. Un răsărit de soare, un amurg de basm, câmpul cu florile, pomii şi grădinile, toate grăiesc. (…) Creştinul care-şi ia viaţa spirituală în serios, când se trezeşte dimineaţa şi constată că mai poate privi zările, se bucură. Dându-şi seama că are două picioare sănătoase, cu care se ridică din pat, dă slavă lui Dumnezeu. Văzând că mai are două braţe puternice cu care poate munci pentru sine şi ai săi, este fericit. Este recunoscător Tatălui Ceresc pentru mulţimea de daruri cu care-l copleşeşte şi alungă de la sine întristarea. Creştinul refuză să trăiască în mediocritate şi râvneşte să trăiască eroic. (…)

Cu ochii aţintiţi la Domnul Hristos, "Care pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea" (Evrei 12,2), întăriţi de Învierea Lui care "celor din morminte viaţă le-a dăruit", să devenim curajoşi şi să ne izbăvim de întristare. (…)

Chiar dacă viaţa aceasta ne mai oferă amărăciuni şi întristări, întâlnirea cu Domnul Hristos Cel înviat din morţi să ne transpună în starea de spirit pe care au avut-o femeile mironosiţe în dimineaţa Învierii. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că "plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat" (Matei 28, 8-9).

Cuprins de bucuria pe care Domnul Hristos Cel înviat mi-o revarsă în suflet, v-o împărtăşesc şi frăţiilor voastre, vă doresc să depăşiţi toate necazurile şi întristările vieţii, să aveţi pace sfântă de Paşti şi vă zic din toată inima: Hristos a Înviat!

† Andrei

Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului