„Că ni S-a născut Hristos să ne fie de folos…“

Hristos a adăstat timp de nouă luni în pântecele unei Fecioare, apoi S-a născut fără să strice pecetea acelei feciorii. La Naştere, Hristos ne este înfăţişat de colinde, pe de o parte, a fi un copil ca toţi copiii; El a luat firea omenească în toată fragilitatea ei: "Şi cu lapte S'a crescutu / În scutece S'a'nfăşatu / Şi în braţe S'a purtatu".

Dacă apariţia unui copil obişnuit schimbă complet viaţa unei familii (în ceea ce priveşte spaţiul, timpul, relaţiile etc.), venirea Pruncului Iisus cu atât mai mult viaţa întregii omeniri. Pruncul venit acum pe lume este numai aparent, după chipul smerit pe care l-a luat, un copil ca toţi copiii; în fond este un copil cum n-a mai fost altul pe lume, este chiar Dumnezeu, este Fiul Sfânt, lucru pe care colindele îl afirmă cum nu se poate mai direct şi mai clar. Este Fiul cerului şi Domnul pământului, un Domn preabun, un Domn frumos, născut din Duhul Sfânt, la Care Dumnezeu râde [17 – Moldova, la Tudor Pamfile, Sărbătorile le români, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997]. El este chiar Mântuitorul îndelung aşteptat, "Mesia cap luminos" [181 – Muntenia]. Pruncul acesta este spălat cu vin, limpezit cu apă şi miruit cu mir, din trei râurele care vin anume din vârf de munte până la Maica Domnului [34 – Dobrogea; 126 – Banat]. Uneori Pruncul plânge. Nu plânge pentru că nu ar avea cu ce să se joace, cum pare să creadă Maica Lui, care, ca să-l ostoiască, Îi promite "două mere argintele" sau "două mere aurele" [42 – Dobrogea, 52 şi 54 – Ardeal]. Nu, El plânge cu gândul la Patimile Sale de mai târziu: "Nu plâng , maică, de aceea. / Ci uită-te, maică'n jos / Acolo'n josu, mai din jos, / De vezi fauri făurind / Mie piroane făcând" [54 – Ardeal]. În alt colind, Maica plânge şi ea cu lacrimi "grele ca pietrele" şi "mari ca merele" văzând cum se meştereşte deja pe lume la crucea răstignirii Fiului ei [61 – Banat]. Colindele fac, de altfel, foarte adesea legătură între bucuria Naşterii lui Hristos şi jalea Patimilor Lui [36, 59 şi 62 – Ardeal; 60 – Muntenia]. Marea veselie a Naşterii poartă în ea şi dramatismul Patimilor, dar şi imensa bucurie ulterioară, cea a Învierii. Sunt colinde în care patimile sunt prezentate foarte amănunţit: "La naşterea lui Hristos / Toţi oamenii-au fost voioşi. // Când au fost la răstignire, / Toţi am fost cu tânguire. // Când a fost laânmormântare, / Toţi am fost cu supărare. // Vineri pe la doisprezece, / Clopotele le trăgeau. // Pe Isus Îl răstigneau, / Cuele I-le băteau. // Sângele pe stâlpi curgea; / Maica sfântă că-l oprea. // Şi'n biserică-l ducea / Şi din gură-aşa zice: // - Acesta-i sânge curat, / Că-i din trup nevinovat. // - Acela-i sânge cu milă, / Că-i din trup fără de vină. // - Acesta-i sânge milos, / Că-i din trupul lui Hristos" [36 – Ardeal]. Se merge până într-acolo că într-un colind se spune chiar de acum, de la Naştere, căci Naşterea este numai un început de drum: "Bucură-te, Sfântă Cruce, / Bucură-te, lumea-ţi cântă; / Şi-ţi cântă cu glas de jale / Pentr-a lui Adam greşale.–". Dar, cum arătam, dincolo de Patimi se străvede Învierea şi mântuirea pe care Pruncul acesta o aduce oamenilor: "Dar noaptea El o'nviatu / Şi pe noi ne-o mântuitu" [59 – Ardeal].

Prin venirea lui Hristos, pământul este acum primenit, înnoit, înfrumuseţat: "De când Domnul s'a născutu / Şi pământul s'a făcutu, / Şi cerul s'a ridicatu / Pe patru stâlpi d'argintu / Mai frumos împodobitu" [42 – Dobrogea; 35, 45 şi 49 – Ardeal]. Naşterea lui Hristos este ca o nouă facere a lumii [35 şi 49 – Ardeal]. În colinde sunt prezente atât începutul oamenilor din grădina Edenului: "Raiule, grădină dulce, / De la tin', nu m'aş duce. // De mirosul florilor, / Şi ceara albinelor. // De para făcliilor / Şi fumul tămâielor" [50 – Ardeal], cât şi realitatea eshatologică, lumea mântuită. Prin Naşterea lui Hristos în trup a devenit posibilă redeschiderea Raiului. Pruncul abia născut ţine în mâini şi se joacă cu cheile raiului [52 – Ardeal]. Adam şi Eva, a căror cădere este reamintită în numeroase colinde [50 – Ardeal; 51 - Banat], sunt acum "recuperaţi" tocmai prin Patimile lui Hristos [51 – Banat]. Printre cei care se-nchină şi slăvesc venirea Pruncului pe lume, îl aflăm şi pe Ştefan Vodă, "Domn cel sfânt" încă mult înainte de a fi canonizat oficial de Biserică la anul 1992, şi este frumos că aceasta nu se petrece numai în Moldova, ci şi în Muntenia [46 – Moldova; 47 – Muntenia]. Se ştie că printre puţinii privilegiaţi a fi martori ai Naşterii se numără păstorii. În colinde, aceştia uneori sunt trei şi par a fi descinşi direct din Mioriţa [130 – Banat; 131 – Ardeal; 132 – Moldova]

Spune o cântare în Biserică, luată din Evanghelia lui Luca [2, 14]: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire". Este o cântare îngerească. Şi chiar aşa şi vede ţăranul lucrurile. E veselie pe pământ, dar e veselie parcă şi mai mare în cer, unde în capul mesei stă Dumnezeu cu Fiul Său, înconjuraţi de ceata Sfinţilor, "bând şi veselind" [124 – Banat]. Sfinţii cei mai prezenţi sunt Vasile, Ion (ale căror sărbători sunt aproape, aproape), Ilie, Toma Proorocul (!?) [61 – Banat], Mihai, Crăciun (!?), Petre... [76 – Muntenia], mulţime de Apostoli şi Cuvioşi. Îi vedem uneori şi pe drepţii Vechiului Testament: pe Avraam [181 şi 199 – Muntenia], pe Moise şi pe Aaron [199 – Muntenia], pe David [156 şi 157 – Ardeal; 181 – Ardeal]. Dar cel mai des întâlniţi sunt Maica Sfântă şi Sfântul Ioan, formând împreună cu Pruncul Hristos treimea rugătoare pe care Biserica o numeşte Deisis. Şi mai apar mereu şi cinstiţii trei Crai de la Răsărit, venind să se închine cu darurile lor simbolic bogate: aur, smirnă şi tămâie.

O seamă de colinde nu sunt lipsite de un umor sănătos, în ton cu sărbătoarea. Astfel, într-unul din ele îl vedem pe Crăciun bătrân, cum vine el mereu, deşi are un cal ciumpăvitu, care ar trebui potcovit cu potcoave de colacu, prinse cu cuie de cârnaţu, bătute cu baros de cardaboş, iar apoi adăpat cu o vadră de vinarsu. În alt colind, colindătorul cere gazdei un colăcuţ, pentru că mama lui nu avusese mai întâi sită rară pentru făină, iar când o căpătat sită – s-o crăpat covata (numai bun motiv de "l-o sfădit mama pe tata"), şi când o fost lipită covata, s-a urnit cuptorul, iar când a fost reparat şi acesta, era prea târziu: Anul Nou deja venise.

La sfârşitul colindării se cântă un colind de încheiere, prin care se urează gazdelor să rămână, după trecerea colindătorilor, sănătoase şi voioase şi "ca trandafirii frumoşi". Bucuria adusă de colindători nu-i ca orice bucurie trecătoare, ea-i pânăân vecie. Tot în acest ultim colind se cere, cel mai adesea, de la gazde plata colindatului. Şi acestea îi răsplăteau pe colindători, îndeosebi cu colaci, covrigi, nuci, mere, poame, dar nu lipseau nici gologanii. Fiecare colindător are traista sa pregătită anume, din timp. După cum are şi câte un băţ, ca să se apere de câini. La sfârşit, împărţeala darurilor se face cu dreptate.

În ziua de Crăciun, după Liturghie, în multe locuri se colindă la biserică. Se împart pizarei (nişte colaci speciali) copiilor aşezaţi pe două rânduri, de o parte şi de alta a potecii din curtea bisericii. Afară de pizarei, se mai dau alune, nuci, mere... Câteodată, ca să se distreze pe seama copiilor, care doresc să adune cât mai mult, femeile aruncă merele pe jos, în zăpadă, unde se formează adevărate grămezi de copii în luptă pentru ele. De abia după Liturghie şi după împărţirea pizareilor, preotul dă calea stelaşilor în sat. Ei se îmbracă la biserică cu stihare. Aici se face prima cântare. Înainte-vreme, după aceea se mergea mai întâi la învăţătorul care i-a învăţat să cânte. În continuare, primele colindate erau altădată notabilităţile satului: primarul, birăul etc. Abia după aceea se lua tot satul de-a rândul. Nici o casă nu trebuie să rămână necolindată, oricât de rea ar fi vremea. Uneori, după ce termină de colindat la ei în sat, colindătorii merg şi în sate vecine, dar asta mai ales a doua zi. Dacă în noaptea de Ajun se colindă îndeosebi afară, sub fereastră, acum, adesea, colindătorii sunt poftiţi în casă, să se bucure din bucatele dezlegate deja de preot, postul fiind încheiat.

Dar misiunea copiilor nu se termina odată cu colindatul din zilele de Ajun şi de Crăciun. Urmează Steaua, sorcova, pluguşorul şi câte altele, până după Sfântul Vasile. Crenguţele puse în apă la Sfântul Andrei pentru sorcove au dat deja în floare ("florile dalbe de măr"!).

La Bucureşti, pentru un timp, mahalalele au păstrat vechile rânduieli de colindat, apoi lucrul acesta a devenit aproape imposibil. De aceea, aproape că nu mai afli colindat în duh autentic în Bucureştii zilelor noastre. Asta nu înseamnă că nu răzbate din toate părţile sunet de colinde. Implicarea existenţială este însă redusă, caracterul lor este în parte deviat, trăirea împuţinată. Cuvintele vestirii ajung la noi de tot palide, mai mult formale.

Cum s-a văzut mai sus, în mai multe rânduri, colindele românilor, născute la umbra Bisericii, se arată a fi o slăvire înflăcărată a Pruncului Iisus ["Aude-se laudă multă, / Lângă peştera cea sfântă; / Strigau păstorii toţi, tare: Laudă Domnului, prea mare!" - 43 – Basarabia]. Ele exprimă simplu o teologie nebănuit de profundă [a se vedea pentru mai multe amănunte în acest sens cartea mea: Elemente de teologie ţărănească, Ed. Vremea, Bucureşti, 2005] şi sunt de un mare rafinament existenţial. Textele lor constituie o poezie extraordinară (cu imagini poetice de mare fineţe!), iar cuvenită cântarea lor se face, în chip autentic, pe o muzică arhaică capabilă să exprime taina vestită. Felul în care sunt abordate temele denotă o nesfârşită delicateţe, care se însoţeşte uneori foarte potrivit cu un umor nevinovat, fin şi binefăcător.

După atâta colindat, după atâtea pregătiri făcute întru întâmpinarea Naşterii Domnului, o anumită osteneală se insinuează în toţi, colindători şi colindaţi. Dar nu era bai, căci "Ce ne-aduce Moş Crăciun? / Tot ce e frumos şi bun".