Cuvântul profesorului: Frumuseţile familiei creştine

Prin prietenie şi căsătorie omul răspunde vocaţiei sale fiinţiale de dialog şi de comuniune. Sfântul Ioan Gură de Aur considera că Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât să avem nevoie unii de alţii, să nu putem trăi fericiţi decât în comuniune de simţire şi trăire, şi de aici şi înalta exprimare a Sfântului Părinte care socotea că "mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni".

În ciuda şi împotriva tuturor convulsiilor lumii moderne şi a rănilor familiei contemporane, credinţa şi spiritualitatea ortodoxă apără frumuseţile şi propovăduieşte multitudinea de binecuvântări pe care căsnicia şi căminul creştin le împărtăşesc fiinţei umane.

O învăţătură fundamentală a antropologiei ortodoxe este cea potrivit căreia omul, creat "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Fac. 1, 27), este o fiinţă comunitară, socială. El nu se simte niciodată cu adevărat împlinit în singurătate şi solitar, ci în comuniune şi împărtăşire de iubire. El simte neîncetat dorul de a se împlini şi realiza alături de o persoană iubită, la a cărei mântuire să contribuie în egală măsură. El simte nevoia unei fiinţe căreia să-i împărtăşească necazurile şi împlinirile sale, în speranţa că alături de un astfel de "suflet pereche", de "jumătatea" sa, care să "rezoneze" la trăirile şi sentimentele sale, necazurile se vor împuţina şi se vor alina, iar bucuriile se vor înmulţi şi înduhovnici.

Prin urmare, familia a fost rânduită de Dumnezeu, încă din paradis, pentru ca omul să progreseze în virtute şi iubire faţă de Părintele său ceresc, alături de semenii săi şi în mod deosebit în sânul neamului şi al casei sau familiei sale.

Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât să avem nevoie unii de alţii

Acordând o cinstire deosebită Sfintei Taine a Cununiei şi familiei creştine, credinţa ortodoxă dezvoltă o învăţătură sublimă privind vocaţia şi rolul soţilor, unul în viaţa celuilalt şi în cadrul căminului căruia ei îi pun bază prin actul sfânt al căsătoriei.

În primul rând, prin prietenie şi căsătorie, omul răspunde vocaţiei sale fiinţiale de dialog şi de comuniune. Sfântul Ioan Gură de Aur, neîntrecut rapsod al familiei creştine, considera că Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât să avem nevoie unii de alţii, să nu putem trăi fericiţi decât în comuniune de simţire şi trăire, şi de aici şi înalta exprimare a Sfântului Părinte care socotea că "mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni". În persoana unui prieten adevărat, considera el, omul "are un al doilea eu", că alături de o astfel de persoană "chiar şi sărăcia este suportabilă, iar fără dânsul şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit", după cum, bucurându-se de o asemenea afecţiune, "cineva poate suferi şi exilul, iar fără prieten nu poate trăi nici în propria sa ţară".

Experienţa lumii şi a vieţii demonstrează că, pentru persoanele care au ştiut să îşi aleagă partenerul de viaţă şi să cultive în căminul lor virtuţile creştine, familia este un loc al împlinirii personale şi comunitare, materiale şi spirituale, sufleteşti şi duhovniceşti.

În lumina credinţei creştine, soţii îşi sunt unul altuia dar şi binecuvântare. Astfel, pentru un soţ dreptmăritor, soţia sa reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu-Iubire i-o poate oferi bărbatului, pentru ca aceasta să îi împodobească viaţa şi sufletul cu trăsăturile legate de "eternul" ei feminin: căldura sufletească, bunătatea, delicateţea, sensibilitatea, fiind sprijin şi ajutor pe valurile atât de învolburate ale vieţii prezente, către ţărmul mântuirii. Sau, în exprimarea aceluiaşi mare Sfânt Părinte, soţia sau femeia trebuie să fie soţului ei "cea mai puternică doctorie de veselie", "tovarăşul vieţii şi al corabiei acestuia", "port", "liman" bărbatului ei.

La rândul său, un soţ bun şi iubitor constituie pentru soţia sa creştină cel mai înalt dar pe care Acelaşi Dumnezeu i-l oferă femeii, pentru ca, la rândul său, şi el să îi împodobească şi să îi înnobileze personalitatea cu trăsăturile legate mai ales de voinţă, fermitate, caracter şi generozitate.

Scopurile generale ale căsniciei

Conform "Apostolului neamurilor", rostul soţilor, unul în viaţa celuilalt, îl constituie întrecerea în fapte de cinste, în fapte bune şi virtuţi creştine, pentru ca astfel, unul alături de celălalt, să contribuie la dobândirea mântuirii celuilalt.

Potrivit aceleiaşi rânduieli atotînţelepte a lui Dumnezeu, familia este binecuvântată, în mod firesc, cu darul naşterii de prunci, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îi considera a fi "mângâiere neamului omenesc", după căderea în păcat a primilor oameni şi după pierderea veşniciei, "sprijin" şi "toiag" bătrâneţilor părinţilor care i-au născut, crescut şi educat, în vremea bătrâneţilor şi neputinţelor acestora. Prin urmare, scopurile generale ale căsniciei sunt, din punctul de vedere al credinţei creştine: 1) izbăvire de patima desfrânării şi 2) naşterea de prunci; 3) ajutorul reciproc şi 4) dobândirea sfinţeniei, unul pentru celălalt.

Familia creştină este considerată, în învăţătura de credinţă răsăriteană, a fi chemată să devină un colţisor de rai încă din lumea aceasta, o antecameră a împărăţiei cerurilor, o pregustare a fericirii viitoare şi veşnice.

Soţii creştini trebuie să îşi dea reciproc concursul ca, prin faptele lor bune, să facă din casa lor o "mică Biserică" sau "Biserica de acasă", altar de jertfă a egoismului, arenă de luptă împotriva păcatelor şi a patimilor, loc de cultivare şi de exersare a virtuţilor creştine.

Doar o astfel de familie şi o astfel de "Biserică în miniatură" poate răspândi asupra întregului cămin, asupra celor apropiaţi sau cunoscuţi şi asupra lumii întregi, ca nişte raze de lumină spirituală şi iubire curată, înclinaţia spre viaţă duhovnicească îmbunătăţită, dorul de desăvârşire şi mântuire.

În acest mod, căsătoria şi familia creştină se vor ridica deasupra poftelor şi instinctelor, în lumea atât de bogată a vieţii spirituale, căsătoria îşi va redobândi statutul ei înalt de Sfântă Taină, în vremurile acestea, tot mai frământate din existenţa şi istoria neamului omenesc şi a fiinţei umane, în care pofta şi plăcerea par a fi punctele de forţă ale unei noi religii, tot mai puternic proclamată - cea a plăcerilor efemere şi iluzorii.

(*Intertitlurile aparţin redacţiei)