Familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor

În contextul Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, Patriarhia Română şi Comunitatea Sant'Egidio au organizat la Palatul Patriarhiei din Bucureşti conferinţa internaţională "Să convieţuim într-o perioadă de criză - familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor".

Evenimentul s-a bucurat de o participare la nivel înalt: Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, Andrea Ricardi, fondatorul Comunităţii Sant'Egidio, părintele Nicolae Achimescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, Eminenţa Sa, Paul Poupard, Cardinal al Sfântului Scaun al Bisericii Catolice, părintele Vasile Răducă, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Monseniorul Leon Lemmens, Episcop auxiliar de Mechelen-Bruxelles, părintele George Militaru, de la Sectorul Social-filantropic al Episcopiei Române Ortodoxe din Italia, Adrian Nicolae Lemeni, secretar de stat pentru Culte, Monseniorul Marco Gnavi, directorul Oficiului Ecumenism şi Dialog Interreligios al Diecezei din Roma, Ilie Bădescu, profesor la Facultatea de Sociologie din Bucureşti.

Au fost prezentate poziţiile teologice ale celor două Biserici despre rolul şi valoarea familiei, precum şi abordarea problemelor şi ameninţărilor la care aceasta este supusă din cauza secularismului şi culturii individualiste care domină societatea modernă. Vă invităm să citiţi câteva fragmente din prelegerile personalităţilor participante la conferinţă.

În perspectiva moştenirii Împărăţiei lui Dumnezeu

Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal: "Tema conferinţei este un îndemn adresat de Biserică omului contemporan de a-şi înţelege vocaţia de persoană creată după chipul lui Dumnezeu, capabilă de comunicare şi comuniune, atât cu persoanele Sfintei Treimi prin rugăciune, cât şi cu semenii săi prin fapte de cooperare şi solidaritate. Astfel, pornind de la însemnătatea familiei omului, întemeiată pe relaţie de iubire profundă între un bărbat şi o femeie, binecuvântată de Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii săvârşite în Biserică, continuând cu reflecţii asupra familiei lui Dumnezeu în înţelesul omenirii întregi, asupra căreia Dumnezeu îşi revarsă darurile sale, ajungem la familia popoarelor care convieţuiesc pe pământul dăruit de Dumnezeu lor ca moştenire, pentru ca lucrându-l cu înţelepciune şi prin muncă cinstită să-şi sfinţească viaţa trecătoare în perspectiva moştenirii Împărăţiei lui Dumnezeu".

Experţi în umanitate

Andrea Ricardi, fondatorul Comunităţii Sant'Egidio: "Eu cred, aşa cum spunea Papa Paul al VI-lea, că noi, creştinii, suntem experţi în umanitate. În cartea Facerii scrie că Dumnezeu privind omul a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el". Omul era viu, dar îi lipsea ceva vital, o tovarăşă de viaţă şi o tovărăşie. Este scris în cromozomii speciei umane faptul că singurătatea nu este un lucru bun. În acea profunzime a fiinţei sale, uneori banalizată în interpretările naturii, omul posedă ceva profund care rămâne, în ciuda drumului istoric şi cultural milenar pe care-l parcurge. "Nu este bine ca omul să fie singur", este înscris în ochii copilului care îşi caută mama, în privirea adolescentului însetat de prietenie, în iubirea unui tânăr pentru o fată, în bucuria căsătoriei, în compania prieteniei, se vede în ochii bătrânului sau bolnavului abandonat. În cromozomii omului există refuzul singurătăţii, exprimat în teama de întuneric, de deşert sau în bucuria de a fi împreună. Strigă plin de entuziasm Eclesiastul: "Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul fiindcă au plată bună pentru lucrul lor, căci dacă unul cade, îl scoală prietenul său, dar vai de cel singur, care nu este cel de-al doilea ca să-l ridice". Singurătatea este astăzi marea suferinţă a lumii noastre, a celor bogaţi şi a celor săraci. Singurătatea îi face pe oameni neputincioşi în a face binele şi face ca răul să fie mai dureros. De-a lungul istoriei noastre, şi mă gândesc la prietenia plină de solidaritate cu săracii a Comunităţii Sant'Egidio, am întâlnit numeroase chipuri marcate de experienţa singurătăţii. Este greu pentru bătrâni să trăiască singuri. Toţi au avut o istorie de familie, dar la un moment dat rămân singuri. Bătrânii în societatea noastră nu sunt consideraţi binecuvântaţi pentru că au o viaţă lungă. Se crede exact invers decât în concepţia Bibliei, contrar visului dintotdeauna al umanităţii: să trăiască cât mai mult timp. Se pare că anii lungi sunt un blestem, un blestem pentru că suntem singuri şi într-adevăr singurătatea este blestemul cel mai mare. Singurătatea înseamnă a fi fără familie. Este greu să trăim fără familie când suntem copii. Un caz extrem întâlnit în Africa: copiii unei mame care moare de SIDA, chiar dacă se nasc sănătoşi în urma tratamentului administrat mamei însărcinate, dacă aceasta moare sunt condamnaţi la moarte. Când suntem copii, singuri murim. Un alt caz: o femeie dacă este singură cu greu acceptă o sarcină şi un copil de crescut, astfel se nasc numeroase experienţe dureroase de avort. Şi totuşi mare parte a istoriei occidentale este concepută ca eliberare de legături, legături cu ceilalţi, cu familia, de responsabilitatea faţă de celălalt. Legăturile au ajuns să însemne şi o înrobire a sferei subiective a individului, o autoritate parentală violentă, oprimarea impusă de conformismul social, o Biserică dominatoare. Individul burghez se emancipează de orice comunitate şi descoperă eliberarea în singurătate. Aceasta este istoria europeană a eliberării, de la Iluminism la societăţile liberale. Sartre scrie: "Infernul sunt ceilalţi"".

Familia îşi are izvorul în Sfânta Treime

Eminenţa Sa, Paul Poupard, Cardinal al Sfântului Scaun al Bisericii Catolice: "Conciliul Vatican II a definit familia drept "comunitate a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt". Comuniunea este fructul şi manifestarea acelei iubiri care, izvorând din inima Tatălui, se revarsă în noi prin Duhul Sfânt pe care Iisus ni l-a dat, pentru a face din noi o singură inimă şi un singur suflet. În realizarea acestei comuniuni de iubire, Biserica se manifestă ca sacrament, mai exact ca semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc. Tocmai fiindcă Biserica nu are altă viaţă decât cea a harului, Conciliul afirmă că ea este în mod imuabil sfântă, deşi se află într-o permanenţă stare de a fi purificată pentru că este permanent pătată de păcatele membrilor ei. Să transformăm Biserica în casa şi şcoala comuniunii, iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă dorim să fim credincioşi planului lui Dumnezeu şi să răspundem deopotrivă aşteptărilor profunde ale lumii. Este vorba de a transforma fiecare comunitate eclesială, începând de la parohii, tot mai mult în familii, prin crearea unei atmosfere de prietenie fraternă, de iertare, de slujire reciprocă, de punere în valoare a harismelor sub călăuzirea păstorilor. Atunci evanghelizarea lumii va avea loc prin forţa de propagare a exemplului mai mult decât prin acţiuni specifice, aşa cum spune cuvântul lui Iisus: "Ca toţi să fie una, ca lumea să creadă". Aşadar, Biserica trebuie să devină din ce în ce mai mult o familie, dar şi, la rândul ei, familia creştină trebuie să devină din ce în ce mai mult Biserică în miniatură. Familia îşi găseşte izvorul şi modelul în Treimea divină, asemenea Bisericii: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu, trei persoane. În acest mister îşi are izvorul şi Biserica şi îşi găseşte şi sursa, şi familia. Acest "Noi" divin constituie model veşnic al acestui "noi" omenesc, al acestui "noi" care este format mai întâi din bărbat şi din femeie, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În Treime se poate întrezări modelul originar al familiei umane. Imaginea divină se realizează nu numai în individ, ci şi în acea comuniune singulară realizată între un bărbat şi o femeie, atât de contopiţi în iubire, încât devin un singur trup. Căci este scris: "După chipul lui Dumnezeu l-a făcut. A făcut bărbat şi femeie". Fiecare comuniune de persoane fondată pe iubire este într-un anumit fel o reflectare a lui Dumnezeu-iubire, Unul şi Întreit, dar familia este o reflectare cu totul specială. Bărbatul şi femeia deţin amândoi umanitatea autentică şi demnitate egală, în acelaşi timp diferenţa de sex îi marchează profund în întreaga lor fiinţă, în trup şi suflet, şi îi orientează unul spre celălalt în vederea interacţiunii, a colaborării, a dăruirii reciproce şi a comuniunii. Fiecare dintre ei datorită celuilalt se dezvoltă pe sine şi devine pe deplin însuşi, şi mai ales fiecare oferă celuilalt capacitatea de a procrea şi de a deveni părinte, respectiv tată şi mamă".

Răsăritul Cel de Sus, busola familiei

Părintele Vasile Răducă, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti: "Nu putem spune că altădată nu a existat suferinţă la nivelul vieţii familiale, dar modul în care este generată suferinţa în şi de familia de azi, neputinţa oamenilor de a-şi constitui o familie, fenomenul nerodirii familiei sau abandonarea roadelor acesteia sunt tot atâtea motive de profundă îngrijorare. Îmi îngădui să spun că familia modernă este în criză pentru că omul modern a pierdut familiaritatea omului cu Dumnezeu, este dezorientată pentru că a pierdut orientarea spre punctul fix indicat de busola creştină, punct fix care nu este nordul, nici apusul, ci "Răsăritul Cel de Sus". Familia creştină are nevoie de reorientare, dar aceasta nu va fi posibilă şi fiabilă decât dacă se face întru Hristos, aşa cum a fost El prezentat de Orientul primelor secole creştine. După cum ştim, cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu au constituit preocuparea omului de oricând şi de pretutindeni, iar consecinţa socială a modului de înţelegere a lui Dumnezeu a fost imediată, chiar şi în cazul familiei".

Pericole pentru familia de azi

Monseniorul Leon Lemmens, Episcop catolic auxiliar de Mechelen-Bruxelles: "De mult timp cultura individualismului transfigurează societăţile occidentale în general, şi pe cele europene în particular. Modelul cultural în vigoare caută să emancipeze persoanele de obligaţia de a accepta modele de viaţă prescrise de tradiţie şi societate şi le împinge să-şi construiască, în mod liber, o biografie proprie. Sociologul german Ulrich Wehler vorbeşte despre această sarcină de a ne crea o viaţă proprie, făcând abstracţie de modele transmise de tradiţie. Wehler vorbeşte şi de democraţia în miniatură. Fiecare decide cum doreşte să trăiască. Această libertate a individului de a-şi crea o viaţă proprie atinge toate dimensiunile vieţii şi ale raportării la ceilalţi şi este prezentată şi trăită ca un proces de emancipare, ca o liberare din contexte ce au reprezentat opresiunea, inegalitatea, privarea de drepturile proprii sau negarea propriei demnităţi. Această emancipare este trăită şi ca o liberare de legăturile cu familia sau cu familia mai largă, care este o comunitate religioasă sau a unei ţări. Modernitatea s-a apropiat deja de realitatea familiei pe care a plasat-o în acelaşi context al emancipării. Ea invită bărbatul şi femeia să iasă din modele de viaţă ce nu corespund propriilor ambiţii, sau propriilor caracteristici, sau sentimentului de autenticitate a propriului eu. Acest fenomen are loc într-o societate secularizată în care glasul lui Dumnezeu se chinuie să se facă auzit şi în care apelul la solidaritate a devenit foarte slab."

Era globală şi popoarele dezbisericite

Ilie Bădescu, profesor la Facultatea de Sociologie din Bucureşti: "Era globală confruntă popoarele cu mari şi teribile provocări dintre care nouă ni se par cele mai ameninţătoare următoarele: desacralizarea lingvistică a lumii şi deci secularizarea, statul magic şi noile idolatrii. Toate acestea compun pachetul nihilismului postmodern al erei globale cu care nu se pot lupta decât popoarele îmbisericite. Marea primejdie pe care globalizarea a adus-o pentru aceste popoare îmbisericite este desacralizarea pe multiplele ei straturi. Aceasta a fost în trecut o planetară dezbisericire a popoarelor europene ce a echivalat cu o teribilă înarmare a acestora în raport cu războaiele spirituale la care era o chemare la o nouă ordine globală a omenirii. Toate acestea se adaugă unor provocări sectoriale de tipul celor economice".

Familia, icoană a iubirii dintre Hristos şi Biserică

Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române:

"Revelaţia biblică este baza pentru adevărata redresare a familiei. Omul este fiinţă complementară, bărbat şi femeie, iar familia este o coexistenţă, nu o existenţă paralelă, pentru că nu e formată din monade paralele, ci este vorba de o coexistenţă. Omul este fiinţă personală, nu individ, are un nume şi are un chip, iar persoana se împlineşte numai când iese în întâmpinarea celuilalt. În Sfânta Treime, această relaţie se numeşte perihoreză, adică fiecare persoană are centrul vieţii sale o altă persoană, nu pe sine însăşi. Celălalt este centrul atenţiei şi iubirii persoanei. Egoismul este depăşit de iubire, de autodăruire şi de sacrificiu, iar cuvintele iubire jertfelnică sau iubirea ca dăruire de sine sunt foarte greu de înţeles astăzi. În Noul Testament, căsătoria se înalţă în har prin prezenţa Mântuitorului în familie. Păcatul a venit în lume printr-o familie, printr-un cuplu, Adam şi Eva, şi prima minune a Mântuitorului Iisus Hristos este săvârşită în momentul întemeierii unei familii la nunta din Cana Galileii. Sfântul Efrem Sirul spune că după cum apa a fost transformată în vin şi a adus bucurie, tot aşa căsătoria naturală este transformată în binecuvântare de a fi icoana eshatologică a iubirii dintre Hristos şi Biserică".