Meditația zilei: Omul, în faţa tronului judecăţii

Încet, încet, multiplele efecte ale crizei din Japonia se răsfrâng asupra întregii umanităţi. După experienţa destructivă a "fuziunii" om-materie, căutam, parcă mai mult ca oricând, solidaritatea socială şi comuniunea cu Dumnezeu. Psalmul 7 al lui David ne transmite, profetic, două atenţionări: acesta nu este sfârşitul, întrucât Dumnezeu doar ne "ameninţă" pedagogic, ne judecă, dar fără a aplica încă sentinţa de judecată (v. 11-13), şi "cel ce sapă groapa cade singur în ea" (v. 15).

Modelul de judecată prezentat în Psalmul 7 poate fi unul civil sau religios. Din punct de vedere terminologic, demersul literar al psalmistului pare a urmări soluţionarea unei probleme juridice civile. În plus, Dumnezeu este invocat în text ca "judecător" (v. 10-12), iar hotărârea finală este semnalată prin ridicarea (lui Dumnezeu?) la cer, aluzie la practica antică a înălţării fumului către cer în momentul luării unei decizii juridice. Un model de judecată religioasă făcută în perioada monarhică la Templul din Ierusalim este mai puţin posibil, întrucât o astfel de practică nu se făcea decât dacă instanţele populare nu rezolvau litigiul.

Retorica Psalmului 7 este accentuată de structura cu caracter juridic a textului, de prezenţa acuzatorului şi a acuzaţilor, de pronunţarea sentinţei şi de prezentarea formalităţilor pentru împlinirea ei. Acuzatorul este psalmistul care, convins de dreptatea sa, se adresează lui Dumnezeu cu o vehemenţă neobişnuită (v. 3-5). Acuzaţii sunt persecutorii, a căror ostilitate e comparată cu ferocitatea leului (v. 1-2). Surprinzător, lipseşte însă acuzaţia, fiind prezentă doar invocarea judecăţii lui Dumnezeu: "judecă-mă Doamne" (v. 9, în textul ebraic). În plus, psalmistul foloseşte în acest text un evident limbaj juridic, precum şi în Psalmii 26, 35 sau 43.

Pas cu pas, autorul respectă structura procedurii laice de judecată: Yahve se înfăţişează ca Judecător drept (v. 9 şi 12); cercetează popoarele (v. 10c); dă sentinţa de salvare a celor drepţi (v. 11); dă sentinţa de pedepsire a celor ce au greşit (v. 12); se pregăteşte executarea sentinţei (v. 13-14); împlinirea sentinţei, sub formă proverbială: "cel ce sapă groapa altuia cade singur în ea" (v. 16-17, precum în Prov. 26, 27).

De remarcat faptul că în acest demers juridic Dumnezeu nu are nevoie de martori, nici de îndelungi interogatorii, nici de dovezi sau demonstraţii, întrucât El este Cel care "cercetează inimile şi rărunchii" omului, El este Dumnezeu drept.

Psalmistul prezintă în Psalmul 7, 7-18 două teme teologice:

1. credinţa în dreptatea lui Dumnezeu (v. 7-12 şi 18). Ideea teologică este prezentată antropomorfic, prin imaginea lui Dumnezeu ca soldat. Yahve îşi ascute sabia, îşi încordează arcul şi ţinteşte;

2. credinţa că cel care sapă groapa altuia va cădea singur în ea (v. 13-17). Idee sapienţială întâlnită în diferite culturi şi epoci, aforismul concluzionează că păcătosul cade singur în propria capcană (v. 15-18). Prin urmare, intenţia celui rău are efect de bumerang, în timp ce Dumnezeu, aparent absent, priveşte "din umbră" ce se întâmplă.

Numeroasele antropomorfisme cu referire la Dumnezeu fac parte tot din retorica textului. Versetul 7 din Psalm, "Scoală-Te Doamne în mânia Ta! Fii înălţat împotriva furiei rivalilor mei!", foloseşte două verbe nepotrivite pentru a indica acţiuni ale divinităţii: qum ("a se ridica", "a se scula", "a răsări") şi nasa ("a se înălţa", "a se ridica"). Comentând acest text, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: "Şi cum să se înalţe Cel înalt, Care pururi este Cel mai înalt? Înălţimea Lui nici nu micşorează cu ceva firea, nici nu adaugă ceva la fire, căci este desăvârşită şi nelipsită, Dumnezeu fiind întotdeauna Acelaşi. Cum Se înalţă, în mintea lor? Dumnezeu avea îndelungă răbdare - vrăjmaşii socoteau că nu e îndelungă răbdare, ci semn de umilinţă şi slăbiciune. Se umilea, dar nu în realitate, ci în mintea lor".

Evident, cele două verbe, qum şi nasa, nu se referă la ceva trupesc, precum nu este cazul în textul ebraic nici cu verbul iashav (a se aşeza). Actul şederii lui Dumnezeu este întotdeauna semn al autorităţii divine absolute, metafora judecăţii drepte (Psalm 9, 4; Ioel 3, 12; Psalm 44, 8). De altfel, scaunul de judecată, aşa cum este el prezentat, de pildă în Psalm 9, 8, este o imagine des întâlnită în practica liturgică iudaică şi nu numai.

Măreţia puterii lui Dumnezeu este o temă constantă a scrierilor sapienţiale iudaice şi un strigăt de avertizare a profeţilor faţă de nepăsarea omului pătimaş (Psalm 103, 32; Psalm 94, 4; Isaia 40, 15).

Revenind la Psalmul 7, hagiograful surprinde prin anunţarea pedepsei lui Dumnezeu: aceasta va veni prin săbii, pietre de ascuţit, arcuri, tolbe pline de săgeţi aprinse. Enumerarea armelor familiare adresanţilor nu are decât intenţia de a-i speria. Psalmistul foloseşte un limbaj apropiat de al nostru pentru a mări frica. Însă nu spune doar că are sabie, arc şi săgeţi, ci că sabia o va ascuţi, arcul îl va întinde, săgeţile le va aprinde. Aşadar, toate le pregăteşte, dar fără să le şi folosească. Imaginea construită retoric în psalm se aseamănă cu cea propovăduită de Ioan Botezătorul: "Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc" (Luca 3, 9) sau cu cea a Apocalipsei: "Fiul Omului are pe cap o cunună şi în mână are o seceră ascuţită" (Apoc. 14, 14-16). Sfinţii Părinţi ai Bisericii au interpretat aceste elemente de retorică astfel: sabia ascuţită anunţă ascuţimea pedepsei, arcul întins arată apropierea pedepsei şi certitudinea ei, săgeţile închipuie iuţimea, rapiditatea pedepsei.

Textul Psalmului 7, 7-14 are un profund caracter teologic, psalmistul accentuând faptul că judecata lui Dumnezeu nu este rezultatul mâniei Lui, pentru că atunci nu ar mai anunţa pedepsele, ci doar înfricoşează, aşteptând întoarcerea păcătosului. Aceasta este convingerea regelui psalmist David: că pocăinţa determină izbăvirea care vine de la Dumnezeu, Cel îndelung răbdător, milostiv, dar şi drept.