Ortodoxismul în creaţia eminesciană

Despre poetul Mihai Eminescu s-au scris şi se vor scrie multe pagini. "Multă cerneală va curge", fără însă a epuiza bogăţia înţelesurilor pe care le ascunde profunda sa gândire. Între ele trebuie amintită puternica înrâurire a tradiţiei creştinismului răsăritean, fie că este vorba de poezie sau de proză.

Ioan Slavici nota despre Eminescu că, la numai 20 de ani, cunoştea învăţăturile cuprinse în Evanghelii, pe cele ale lui Platon, Confucius, Zoroastru, Buddha şi punea religiozitatea mai presus de toate. După Titu Maiorescu, Eminescu era un bun cunoscător al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddhiste, şi un admirator al Vedelor. Eugen Simion sublinia că întreaga creaţie eminesciană este o neobişnuită încordare a spiritului, o voinţă colosală de cuprindere, un fior aproape mistic de a prinde marile mecanisme cosmice. "Aversiunea lui faţă de răul lumesc este biblică şi de multe ori se simte că a citit bine Apocalipsa. Metafizica poetică duce spre sugestia divinului."

Rosa del Conte spunea că prima formare a poetului s-a desfăşurat în climatul spiritualităţii ortodoxe, aşa cum se reflectă în tradiţia religioasă cultă şi în cea folclorică. Între multe cărţi din biblioteca tatălui său poetul a găsit "Psaltirea pre versuri tocmită" a mitropolitului Dosoftei. Sfânta Scriptură o răsfoia des, de vreme ce în creaţia sa se găsesc motive şi personaje din Biblie. În "Memento mori" vorbea despre David, făcând aluzie la "Psalmii" lui, dar şi despre Solomon, poetul-rege. Istoria din "Iconostas şi Fragmentarium" conţine nume precum Hagar, Ismail, Levi sau Ruben, iar în poezia "Învierea" poetul elogiază Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos.

Desăvârşit cunoscător al "Filocaliei"

Mircea Eliade, autorul postfeţei incluse în ediţia românească a cărţii "Eminescu sau despre Absolut" a Rosei del Conte, aprecia faptul că autoarea italiană analizează opera eminesciană punând accent pe motive precum timpul, eternitatea, demiurgul sau dosmogonia. Rosa del Conte a evidenţiat importanţa pe care o are cultura naţională în opera lui Eminescu: "Spre deosebire de majoritatea criticilor şi istoricilor literari români, interesaţi să descopere mai ales influenţele culturii occidentale, Rosa del Conte insistă asupra primei faze, "autohtone", a formaţiei spirituale a lui Eminescu. Autoarea aminteşte că poetul a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, "care se oglindeşte fie în tradiţia religioasă cultă (care, deşi nutrită la izvoarele celei mai vechi culturi patristice, nu e totdeauna străină de influenţe neoplatonice şi gnostice), fie în tradiţia folclorică, ce reflectează atâtea aspecte ale evlaviei populare slavo-bizantine. Şi aceasta trebuia să-l predispună în chip firesc să pătrundă fie în climatul magic al filosofiei şi poeziei romantismului german, fie în văzduhul mitic al gândirii orientale"".

Amintind de nuvela "Sărmanul Dionis", Eliade notează că textele citite de Dionis sunt de origine bizantină. Mai mult decât atât, Rosa del Conte susţine că Eminescu preluase ideea unui Dumnezeu luminos şi atotputernic nu din textele gnostice, ci din folclorul românesc. "Într-un articol recent al lui Alexandru Elian, folosit de Rosa del Conte, este reprodusă lista de cărţi vechi şi manuscrise pe care Eminescu le propunea pentru cumpărare Bibliotecii Centrale din Iaşi, la 6 martie 1875. Se găsesc traduceri vechi româneşti, tipărite sau manuscrise, din Părinţii Bisericii, vieţi de sfinţi, apocrife, apocalipse, romane populare. Toate aceste texte, la care se adaugă ştiinţa lui de tradiţii populare şi datine bătrâneşti, alcătuiau un corpus de cunoştinţe şi idei reflectând credinţele şi speculaţiile arhaice româneşti, în mare parte de origine bizantino-orientală."

În monografia din anul 1978 despre Mircea Elade, I.P. Culianu făcea o referire la conceptul nietzschean de "Umwertung" (răsturnarea valorilor), reinterpretat în lumina ortodoxismului românesc interbelic, "moştenitorul poate al unor mişcări spirituale ca "stăreţismul" rusesc, ce-şi are originea în secolul al XVIII-lea pe pământ românesc. Dar şi aici, rădăcinile ultime ale gândirii eliadiene nu trebuie căutate în cercurile bucureştene ale timpului. Valorile spirituale genuine ale ortodoxismului îl obsedau deja în secolul trecut pe un mare poet ca Eminescu (1850-1889), interpret poetic al diverselor tratate de ascetică din secolul al XVIII-lea şi desăvârşit cunoscător al "Filocaliei"".

Din notele duhovnicului lui Eminescu

Tudor Nedelcea aminteşte de o însemnare a unui duhovnic de pe o carte bisericească, unde notase că la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, l-a spovedit pe Eminescu la Mănăstirea Neamţ. Acesta era, după cum a notat monahul, trist şi tare posac, dar limpede la minte. El şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la ţărmul mării, lângă o mănăstire, pentru a asculta în fiecare seară cântarea "Lumină lină" de la slujba Vecerniei. Sintagma "Lumină lină" este folosită şi în poezia "Răsai asupra mea", ce capătă astfel o valoare testamentară. Această poezie este atât o rugăciune, cât şi o invocaţie pentru ca lumina să răsară asupra poetului. El o invocă pe Fecioara Maria pentru a-l ajuta să-şi păstreze credinţa, deşi se simte copleşit de grijile vieţii: "Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară", pentru ca, în ultima strofă, să invoce apariţia Sfintei Fecioare care îl ajută şi îi redă credinţa: "Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!"

Fecioara Maria şi Iisus Hristos în textele eminesciene

Sfintei Fecioare îi este adresată şi poezia "Rugăciune", unde este numită "maică prea-curată/ şi pururi fecioară" sau "regină peste îngeri". În basmul "Făt-Frumos din lacrimă" personajul a avut o naştere supranaturală, în urma mai multor nopţi de rugăciune şi lacrimi, când nefericita împărăteasă îngenunchea în faţa icoanei Fecioarei Maria. Zoe Dumitrescu-Buşulenga era de părere că Făt-Frumos, cel născut în chip minunat dintr-o lacrimă a unei vechi icoane, este, în gândirea lui Eminescu, un model al perfecţiunii, fiind născut din milostivirea Maicii Domnului faţă de împărăteasa nefericită.

Alături de imaginea Maicii Sfinte, imaginea Mântuitorului Iisus Hristos este întâlnită mai ales în poezia "Dumnezeu şi om" (1872). Prin cuvintele magului, poetul a dat glas unei tresăriri dramatice: "Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?/ Fi-va visul omenirii grămădit într-o fiinţă?/ Fi-va braţul care şterge-a omenirii neputinţă/ Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?". Prin versurile acestei poezii, Eminescu speră că Mântuitorul Hristos va împăca contradicţiile ce-l sfâşie pe om. Finalul poeziei este o critică adusă omului care, deşi este creat după chipul lui Dumnezeu, nu mai tinde spre asemănarea cu Acesta.

Geniu din voinţa lui Dumnezeu

Vorbind despre prezenţa lui Eminescu în cultura română ca o "minune cerească şi, deopotrivă, ca o creştere organică", Adrian Păunescu considera că "acolo unde minunea cerească şi dezvoltarea organică se întâlnesc, numai acolo se naşte geniul naţional. Nu se poate să fie geniu naţional împotriva voinţei lui Dumnezeu".